M-am crezut mereu un tip cu imaginație, bântuit de visări, de fantezii, de proiecte. Cărți citite, muzică, filme, spectacole, frumuseți naturale și umane, sentimente, nevoi, aspirații, griji toate îmi răscoleau și-mi amplificau imaginația creându-mi un univers vast care mă însoțea peste tot în lumea reală, a concretului.
Prin similitudine, ajunsesem să-i văd și pe oamenii din jur purtând cu ei fiecare propiul univers imaginativ transparent, invizibil, extrem de activ. Am înțeles că prezentul nimănui nu este total, ci se disipează necontenit prin trecut sau viitor, sau că este invadat de trecut și viitor. Asta ne face în bună măsură niște roboți, pentru că mare parte din manifestările noastre zilnice le îndeplinim automat, fără controlul imediat al gândului, al voinței. Ne punem în cap o intenție după care, ca băgați în priză, acționăm fără nici un autocontrol, pe pilot automat, somnambulic. „Trăiește clipa!” presupun că este îndemnul de a ne trezi, de a fi mai des cu noi înșine, de a ne ne regăsi în ce facem în fiecare moment, de a fi trup și suflet acum și aici.
Și totuși, clipa nu o trăim deplin decât arareori. Iar asta presupune să te debrașezi vremelnic de imaginativ. Personal, când o fac, mă simt teribil de împuținat, de sărăcit, de incomplet. Și destul de speriat pentru că trăiesc senzația că n-o să mai am „acție”, ci numai „re-acție”. De aceea nici nu cred că reușesc să-mi trăiesc vreo clipă deplin. Eul meu și clipa de față constituie partea vizibilă, conștientă a aisbergului care sunt. Ceea ce nu vede nimeni din mine și nu conștietizez nici eu despre mine (decât că există) constituie marea enigmă a Sinelui. „Cunoaște-te pe tine însuți” este mesajul care ar trebui să ne facă exploratori în propriul nostru univers, mai mult decât în universul exterior. Dar este simplu să faci asta, să te întâlnești singur cu tine însuți? Eu pot vorbi despre mine lejer doar contextual, relaționat cu tot ce mă înconjoară. Cel puțin așa credeam, pentru că, iată, mă împotpolesc încercând să spun că sunt și copilul de altă dată, și tânărul și cel de acum și cel de mai târziu, și toate rolurie distincte interpetate de-a valma, discontinuu de-a lungul timpului...
Dar ce aș putea spune despre singularitatea mea? M-aș limita, probail, numai la trupul meu. Ce construct!... Ce templu plin de mister!... Ce magie!... Ce evoluție!... Plăceri voluptoase, dureri atroce, nevoi, nesaț, foame, sete, umori... Metabolism... Dar care să-i fie ungherul care mă conține pe mine?!... Mă subordonează, îl subordonez? Care-i tainica și efemera legătură? „Minte sănătoasă în trup sănătos!”... Ce enigmă profundă această conviețuire a spiritului cu materia!... Nici nu-mi vine să mă mai gândesc astfel la mine.
Și mai cred că nu ne-am născut cu universul ăsta imaginativ, că el se extinde în noi odată cu vârsta, pe măsura și natura experiențelor trăite, a maturizării trupului, a distanțării de copilărie, atunci când lumea înconjurătoare începe să ne seducă, să ne dea satisfacții și să ne piardă irecuperabil în ea...
M-am crezut mereu un tip cu imaginație, bântuit de visări, de fantezii, de proiecte. Până am găsit și m-a găsit internetul: un univers virtual (deci într-un fel lipsit de spațiu și de timp proprii) accesat de universul meu imaginativ sau accesând universul meu imaginativ. Eu în virtual putând fi cel ce aș fi vrut să fi fost, sau cel care aș vrea să devin, sau orice alter ego... interacționând cu alții ce pot face același lucru. Construind astfel, dedublat, diverse realități paralele mie și lumii fizice în care trăiesc... La extrem, trăind mai intens și mai dedicat decât în viața reală. Dependența devine patologică consecință a unei alchimii inexplicabile; viața reală poate deveni o așteptare înfriguarată a diversității relațiilor virtuale; în așteptarea unui simplu cuvânt poți ajunge la un coșmar în viața reală; neputința de a controla cât de cât raporturile din lumea virtuală îți poate declanșa reacții de care în mod normal nu ești în stare... Poveștile despre toate astea sunt incredibile și foarte multe.
De fapt, cine și cât sunt eu din tot ce am fost, sunt și voi mai fi? Să ni se mai pară straniu când unii spun că viața asta, în ansamblul ei, este o visare, o himeră, o iluzie?...
Nu-i așa că anticii ăia, în lipsa extensiilor oferite de televiziune, de internet și de telefon, își puneau prea multe întrebări existențiale inutile, pentru că se poate trăi foarte bine, chiar mai bine, și fără ele? Oricum „gâdim, deci existăm”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu