Nebunul

Iat-un nebun! Un nebun! Un nebun, nu oricare,

un nebun care strigă-n neştire că-l doare. Îl doare. Îl doare…

Îl doare nu propria-i durere ce-o are, 
ci-l doare
durerea lumii înconjurătoare
ce nu simte durere nici pentru ea, nici pentru el…

Nu simte durere că-i toată numai putere
şi ar vrea, uneori chiar reuşeşte,
prin ea să arate că viaţa zdrobeşte,
loveşte năpraznic ghiulele de tun 
şi-l face de-apururi, de-apururi nebun,
pe cel ce tresare doar ca să strige:

- Cum nu vă doare viaţa aceasta care se-nfige
în fiecare?!... 

În jur ne-mprejmuiesc hotare,
zvâcnirille toate se frâng şi-s banale
când plouă de sus cu lacrimi amare!

Lucrul acestea pe nimeni nu doare?!...

Căci nimeni nu plânge!… Ici-acolo paiaţe
împart falsitate cu ambele braţe!

E plină lumea de hoţi şi de hoaţe!...

- Cum nu vedeţi
ce groaznic păreţi
atunci când grămadă
daţi buzna în stradă
şi faceţi cozi
criticându-i pe lorzi?

- Nu vi-i deajuns
că i-aţi pătruns
omului sărac
până-n stomac
somându-l să spună 
că viaţa e bună?!

- Cum nu vi-i greu
cu gândul ateu
cruce să faceţi?!

Când vă prefaceţi?!…

Şi ţipă. Şi ţipă. Şi ţipă. Şi ţipă…

Dar cad cuvintele-i grele ca o frântă aripă;
de care ni-i frică…

Urlă-n neştire 
ca ploia subţire…

Sărman cam prost 
vorbind fără rost…

Parcă strigă tăcând 
la noi în gând…

Nimic precis;
un biet proscris…

Dar ascultaţi!…
Se-aude-un nebun…
Un nebun… Un nebun…
Un nebun nu oricare:

Un nebun care strigă într-una că-l doare…