miercuri, 4 ianuarie 2012

Doamna în mini

„Înnebunesc țintit pe-o cauză pierdută
ce nici măcar n-a fost vreodată o redută:
Un Prometeu etern în lanțuri chinuit
ce n-a luat focul de la zei, ci un chibrit;
Un condamnat la silnică povară
că n-a-ndrăznit din lac în puț să sară;
Un Don Quijote lipsit de cal și spadă
ce a iubit doar să se afle-n treabă;
Un strașnic împărat ce n-are un castel,
nici împărăție, nici oaste de oțel.”

Singurătatea acută, care începuse să mă bântuie tot mai des, venea din neputința comunicării cu mulțimile care mă înconjurau. Un soi de paralelism absurd, pentru că, deși eram invadat de dramatismul vieții înconjurătoare, nu reușeam nicicum să avertizez asupra a ceea ce ni se întâmpla tuturor. Știam biografiile celor mai fascinante personaje care reușiseră să se facă auzite, înțelese și urmate, însă mie îmi era imposibil, deși mă străduiam, să mă transform chiar și în umbra unui asemenea personaj.
               Prieteniile individuale mi se risipeau pentru că nu am știut niciodată să le întrețin. Deveneam obositor, sau numai plictisitor, în efortul ca din cazuistica înconjurătoare să extrag esențe, să formulez genuri proxime, să ordonez și să clasez. Frapam, fără să conving, deveneam interesant, fără să atrag.
              Toate astea îmi afectau și relațiile intime, deși acestea erau singurele care îmi redau sau îmi mențineau echilibrul interior de care aveam nevoie. Încrederea, relaxarea, liniștea nu le puteam face depline, iar atunci prieteniile șchiopătau.
Uneori, din disperare, stăteam la pândă și așteptam să apară minunea, acel suflet-pereche gata să înțeleagă fără să judece, gata să accepte fără prejudecăți. Mă temeam de ineditul unor asemenea situații care doar îmi iroseau timpul, dar nu le puteam evita. Uneori chiar le căutam, dinadins.
             Așa s-a întâmplat și atunci. Am intrat în localul acela, era, cred, nouă sau zece seara. Nu aveam altă țintă decât să provoc întâmplarea. Știam că într-un astfel de loc nu poate să mi se întâmple mai mult decât o aventură puturoasă, căreia oricum nu i-am dat niciodată curs, însă eu tot speram în miracolul așteptat, măcar din această direcție. Așa perseveram eu, adesea, în nerozii.
             Am văzut-o deîndată la bar, brunetă, cu o fustă extrem de scurtă, cu picioare lungi încolăcite, cu sâni proeminenți, cu părul dezordonat, superb, cu buze senzuale, doar la o nuanță până la a fi vulgară. Dar imaginația mea nu a îngăduit să accesez acest aspect, ba mai mult, a înzestrat-o imediat cu tristețe, cu o nostalgie tragică, cu profunzimi, toate reflectate de chipul luminos și de ochii ei pierduți. Profilul, conturul, dincolo de ele pliată aura, asemenea unui model de pictor, erau acolo parcă pentru a fi admirate, studiate și imortalizate cu umbrele, cu luminile și cu fanteziile lor. Cu toate că știam prea bine că numai arareori suferința sensibilizează și spiritualizează – cel mai adesea aceasta abrutizând, încrâncenând și vulgarizând –, m-am așezat alături de ea și am comandat un cogniac mare și o cafea expreso scurtă și dublă. În vremea aceea beam cafea la orice oră, pentru că oricum dormeam puțin. Iar cogniacul îmi alimenta cheful de monolog interior și senzația că el ar putea fi perceput cu interes de cea de lângă mine, oricât de tacit, de aiuritor și neoriginal ar fi: Știu, draga mea, că viața asta e de tot rahatul, dar trebuie să o îndurăm așa cum este, cum ne-a fost dată. Ea trebuie trăită, așa cum ai bea o doctorie amară până la fundul paharului, punându-ți la încercare senzațiile, imaginația, gândirea. Poate chiar ăsta ar fi rostul vieții, să acumulezi din tot ce înduri, să te impregnezi de suferință, de plăcere și de cunoaștere. Imaginează-ți că atunci când timpul nostru va înceta să mai fie, toate acestea nu ar mai fi succesive, ca acum și aici, ne-ar defini instantaneu și pentru totdeauna și ne-ar pune împreună pe toți, nediferențiat… Dar până atunci trebuie să învățăm – cu mirosul, cu gustul, cu auzul și cu tactilul nostru –, să descifrăm frumusețea, să descoperim armoniile, să iubim desăvârșirea, să fim conștienți de viitorul anonimatului nostru. Sărutul buzelor noastre ar putea fi ca sărutul pe care îl dă, diminețile, soarele naturii; roua de pe frunzele toamnei ar fi transpirația porilor noștri activi… Pentru că suntem încă tineri și nevolnici, plini de viață și de speranță, exuberanți, naivi și, în felul nostru, liberi, chiar dacă avem chingi și simțim menghinele atâtor  opreliști… Chiar dacă trecerea timpului, prin noi și în jurul nostru, seamănă riduri, aduce îndoieli și ne amenință cu urâțirea, cu neputințele, cu amneziile și cu murirea… Aceste temeri ar fi să ne facă solidari și statornici, apoi ne-ar putea da unitate în cuplu… Că toate acestea se pot încheia prost sau tragic, ele tot trebuie experimentate, iubirea fiind sentimentul cel mai autentic al vieții. Când ea se împlinește, dacă se împlinește, ființele au trăirile cele mai intense și lumea întreagă, față de care devin izolați, paradoxal, ajunge să fie a lor… La fel de clocotitoare și efervescente sunt și trăirile provocate de dragoste la capătul opus, când dorul, despărțirea, chinurile ne fac să simțim că trăim cu adevărat la modul deznădăjduit… Dar cât de searbădă ar fi viața asta de n-ar fi impregnată de arderile acestea ale dragostei!... Agonie, extaz… Dă-ți seama, lumea fascinantă a artei – cu muzică, dans, literatură, pictură, arhitectură, teatru, film – nici nu ar mai exista… Ce deșert ar fi viața asta fără această lume a artei care exteriorizează frumosul și dragostea din noi și ne oferă un decor personalizat pe goliciunea naturii înconjurătoare!... Am fi rămas doar niște animăluțe, pentru că tot aceste sentimente au făcut posibilă, pe lângă estetică, întronarea în viață a eticii, așa inegală și imperfectă cum este ea în fapt… Și, vezi tu, draga mea, pentru a nu ne lăsa total pradă freneziei și fanteziei induse de sentimente, omul și-a întemeiat pentru sine și logica, reper sigur care desparte adevărul de neadevărul din viață, încercând să ne aducă cu picioarele pe pământ… Toate astea sălușind mocnit în noi, semințe gata să germineze…
               Dar, dintr-o dată, din senin, ea m-a întrerupt absurd și nedrept, strident, aproape isteric:
               - Ce te holbezi atâta la mine, gagiule! Crezi că nu simt? Că nu-mi dau seama că vrei să mi-o pui? Perversule! N-ai nici un drept să mă judeci și să mă consideri pe mine curvă!
               Îmi aruncă o privire ofensantă, parcă răutăcioasă, sau poate, în felul ei, demnă pentru că se apăra de epitetul „curvă”, demolând tot ce construiam, din ea și pentru ea, în tăcerea cu care o înconjurasem cu atâta smerenie. Se ridică de pe locul ei relevându-mi vulgaritatea întregului ei trup, pe care cu îndărătnicie i-o refuzasem până atunci. Apoi ieși din local.
               Eram năucit. A fost ca și cum unui artist absorbit de făurirea unei lucrări filigranate i s-ar pune în mâna care aștepta o anume unealtă super fină un baros. Deja o suisem pe un piedestal, urma să-i perorez la picioare despre frumusețe în general, pe fondul urâțimii din jur, despre nevoia imperioasă de frumusețea ei, în mod special, despre inspirația și aspirația pe care o putea induce prin superba sa prezență. I-aș fi spus și alte lucruri, pe care nimeni nu i le-ar fi putut spune, nicicând… De altfel, nici eu nu cred că i le-aș fi rostit vreodată, nici cu voce tare, nici șoptit, aproape de urechile ei senzuale. Dar ea m-a întrerupt abrupt, m-a trezit brutal la realitate și a insultat noblețea cu care urma s-o învălui, pe care mă străduiam să i-o atribui.
               Pentru că eu gândesc mai mult și vorbesc mai puțin, fiind parcă într-un glob de sticlă prin care nu răzbat spre-n afară decât imagini de mim despre efortul spuselor mele, arareori sunete, înțelesuri, tâlcuri, rosturi; iar acțiunile mele, în consecință, nu sunt însoțite de prea multe date justificative ori explicative, devenind, astfel, interpretabile. În ceea ce o privește pe ea, lucrurile stau invers, se pare, adică, vorbește mai mult și gândește mai puțin, nefiind cenzurată de vreun glob de sticlă; acțiunile nu îi sunt excesiv elaborate, se vor, în general, fără răspunderi asumate, directe și de efect; consecințele nu sunt anticipate și nu le înfruntă cu stoicism, oricare ar fi ele.
                - Diferențe culturale – ar decreta expeditiv unii și într-un caz ca acesta.
                 Dar eu cred că lucrurile sunt mult mai adânci, mai greu sau imposibil de explicat. Acum, retrospectiv, aș ajunge până acolo încât să cred că ar intra în categoria celor ce nu necesită explicație, adică trebuie să le dăm doar circumstanța că sunt așa cum sunt dintr-o întâmplare și nimic mai mult.
               Nu după mult timp, nici nu mă dezmeticisem bine, barmanul veni la mine să mă întrebe dacă doamna de mai devreme, „aceea mișto, în mini”, a fost cumva cu mine, pentru că i s-a părut că mi-a și vorbit la un moment dat. „Nu de alta, dar nu și-a plătit consumația”. Eram puțin încurcat, dar, după ce m-am gândit o clipă, i-am spus:
            - Desigur… Cumva, doamna în mini fost o vreme aici, cu mine, apoi am supărat-o, fără să fi vrut, și a plecat… Trebuie să plătesc pentru asta… Nu-ți fă griji în această privință, voi plăti pentru tot…



barres de séparation

Un comentariu:

  1. Te felicit pentru miniatură. Stăpânești arta portretizării, a condensării descrierilor până la pragul de idee, m-ai trimis cu gândul la "Camera de baie" a lui Jean Philippe Toussaint și la "Metafizica sexului" a lui Julius Evola.
    Psihologizarea textului mi-a plăcut enorm, durerea interioară, iubirea pierdută, fatalismul, câteva elemente morbide s.a. sunt rafinate, diluate sau, invers, concentrate, în așa manieraă încât te poți bucura de orice critică pozitiă.

    RăspundețiȘtergere