joi, 5 ianuarie 2012

Părerea mea sau cum să te faci dezagreabil


A avea o părere personală presupune a-ți defini propria opinie în privința diverselor aspecte concrete sau ideatice ale vieții. A promova propria opinie implică a avea o viziune diferită de a celorlalți, a ieși din conformism. A avea alte păreri într-o lume încă intolerantă în fapt înseamnă a aduna adversități. Asemnea oameni sunt controversați. Față de o persoană controversată nu se pot avansa sentimente limpezi, ferme, pe termen lung și întru totul fățișe.
Părerile nimănui nu pot fi nici definitive, nici definitorii. De aceea se supun necontenit confruntărilor.
Părerile mele sunt „un cod rutier personal” subordonat celui formal. Mi-l schimb singur de câte ori văd că nu-mi corespunde; mi-l fac cunoscut unde, când și dacă merită. Și-mi funcționează ca un set de norme și valori la care am aderat pentru că mi se potrivesc, pe care îl promovez și îl apăr în consecință. Inclusiv în cauze pierdute (din păcate pentru mine).
Eu unul accept și chiar admir părerile altora, nu însă fără a le confrunta cu ale mele (când le am). Sunt gata oricând să renuț la o părere de-a mea dacă este înfrântă în confruntări. Asta nu înseamnă capitulare; recunosc, împărtășesc și ader deîndată la opinia care mi-a biruit opinia până ce sunt iarăși în stare să-mi concep o nouă părere a mea și s-o arunc din nou în lupta de idei. Chiar și așa sunt impregnat de ideile altora. (E imposibil ca în toate cele să-ți faci o părere numai a ta sau să te lași guvernat în toate împrejurările exclusiv de părerile pe care le ai, când le ai. Unele opinii ți le faci ad-hoc, altele au deja scleroze ce duc la prejudecăți. Cum sunt și situații în care nici nu e nevoie de păreri).
„Victoriile” opiniilor mele nu le fac răsunătoare și nu se încheie cu vreo condamnare la moarte a celor învinse, cu înfigerea steagului câștigător pe vreo redută. Pur și simplu nu mai continui „dezbaterile” cu acestea, lăsându-le să se confrunte mai departe pe alte fronturi.
Cum nu pot renunța frecvent la părerea mea, trebuie să accept, cu întreaga-mi părere de rău, că sunt... „greu de iubit”. Acesta ar fi să fie filmul vieții mele pe care, oricât l-aș fi vrut plin de aventuri și succese, îl voi sfârși într-o altă dramă existențială banală.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu