duminică, 15 ianuarie 2012

Războiul organizațiilor: 4. Perspectiva civilizației


       Sau poate cineva crede că omul contemporan dă atenție acelor autori care susțin că domeniului civilizației i-ar aparține toate cuceririle și bunurile tehnico-materiale, „cultura materială”? Sau că atenția lui s-ar îndrepta asupra acelor autori care susțin că termenul „civilizație'' se referă la diverse stări ale societății, mai exact la formele elevate de organizare a societății? Ce să facă el cu opinia potrivit căreia „civilizația, raportată la cultură, desemnează cultura conștientă de rosturile și valorile ei”?
     Ar trebui să știe poate, în prealabil,  că etimologic termenul „civilizație” derivă din latina clasică unde adjectivul civilis și substantivul civilitas desemnează calitățile generale ale cetățeanului (civis) în relațiile cu ceilalți cetățeni: politețea, amabilitatea. La greci și romani condiția de cetățean era sinonimă cu comportamentul civilizat. Propriul lor stadiu de organizare socială îl considerau modelul perfect și suprem al umanității. Tot ceea ce era în afără lumii lor era identificat cu „barbaria”, stadiu inferior în raport cu lumea lor civilizată.
     Cuvântul civilizație, ne spune Al. Tănase în lucrarea sa „Introducere în filozofia culturii”, a apărut pe la 1766 și a fost introdus în circulație de raționaliștii secolului al XVIII-lea, în primul rând de Voltaire și enciclopediștii francezi, pentru a desemna „vremurile noi” în raport cu „epocile întunecâte” anterioare (evident, feudalismul). Polisemantismul cuvântului „civilizație” s-a păstrat până în vremurile noastre. În timp ce unii autori recunosc ca îndreptățit numai termenul de „civilizație'', alții manifestă preferință pentru termenul „cultură”, atunci când desemnează ansamblul vieții materiale și spirituale. Iată, de exemplu, „Kultur” din limba germană corespunde în mare măsura cu „civilisation” din limba franceză, iar „culture” din scrierile etnografilor și antropologilor de limbă engleză corespunde cu înțelesul ce se conferă termenului „civilizație” din alte limbi.
     Dincolo de aceste dificultăți de ordin semantic, o altă câtegorie de dificultăți ține de ceea ce efectiv desemnează termenul „civilizație”. Aceste noi dificultăți se circumscriu întrebării: ce acțiuni și produse ale acțiunii umane trebuie să intre în sfera civilizației?
     Iată ce spune Guizot în acest sens: „Se poate spune că civilizația este ansamblul elementelor unei vieți sociale organizate, care au asigurat umanității preponderența sa asupra altor animale și stăpânirea pământului”. Civilizația raportată la cultură desemnează cultura conștientă de rosturile și valorile ei. Alteori, dimpotrivă, civilizația ar fi expresia decăderii culturii, este „moartea culturii”, cum spunea Spengler.
     Cei mai mulți dintre autorii care s-au aplecât asupra relației cultură-civilizație au descifrat între ele un „raport” de tip matematic (cu numărător și numitor), sau o „relație” de tip logic sau algebric, R (x, y), unde R reprezinta relația, iar x și y sunt termenii relației, x antecesor (antecedent) și y succesor (succedent). Elementele care aparțin antecedentului formează domeniul de definiție al relației, iar cele care aparțin succesorului formeaza codomeniul relației (sau domeniul în care funcția/relația ia sau satisface valori). Diferența dintre autori se produce în momentul în care se pune problema de a stabili locul culturii, respectiv al civilizației, ca numărător sau ca numitor, ca antecesor sau ca succesor.
     Concepțiile care situează cultura la „numărător'', respectiv ca antecesor, adică îi conferă acesteia întâietate și demnitate umană, sau rol determinant în raport cu civilizația, vin, îndeosebi, dinspre filosofie. Așa se face că pentru O. Spengler, ca și pentru Chamberlain, cultura și civilizația sunt, două ramuri ale creației umane, dar raportul dintre ele este de fatală succesiune. După ce o cultură (sufletească, prin excelență) a atins în cele din urmă culmile de înflorire maximă, se transformă, sub imperiul unei fatalități inevitabile, în civilizație (materială, prin excelență). Civilizația ar constitui sfârșitul fatal al oricărei culturi, batrânețea sa, iarna sa.
     Lucian Blaga mută discuția cultură-civilizație pe alt plan, fără însă a schimba raportul dintre ele. Faptele de civilizație, în care include printre altele ordinea socială, ar include „întocmirile materiale ale oamenilor, uneltele scornite în necurmata luptă cu materia, invențiile felurite întru sporirea confortului”, purtând și ele, la fel ca și creațiile culturale, o pecete stilistică. Lipsindu-le însă metaforicul, faptele de civilizație nu au destinația să reveleze un mister (revelația fiind posibilă doar prin mijloace metaforice). „Produsele de civilizație - spune Blaga - nu sunt judecate după criterii imanente lor, nici după virtutea lor revelatorie, ci după utilitatea lor în cadrul unei finalități pragmatice”. Dacă faptele de civilizație „poartă” un stil, o amprentă stilistică, aceasta ar fi e un adaos, ceva ca un accesoriu, un ornament, ceva suplimentar. Iar acel „adaos”, vine dinspre cultură. „Dacă omul n-ar fi creator de cultură (ca o componentă a culturii, stilul are în adevăr o funcție constitutivă), ni se pare mai mult decât probabil că civilizația ar fi cu totul străină de transfigurările stilului”, spune Blaga. Creația de civilizație este în „ordinea intereselor vitale, a securității și confortului”, pe când cultura este o „plăsmuire de natură metaforică și de intenții revelatorii”. Ca atare, „cultura răspunde existenței umane întru mister și revelare, iar civilizația răspunde exigenței întru autoconservare și securitate. Între ele se cască deci o deosebire profundă, de natură ontologică”, incheie autorul.
     N. Berdeaev, în lucrările „Der Sinn der Geschichte” (1925) și „Un nouveau Moyen-age” (1930), subliniază faptul că „civilizația, ca fază finală a oricărei culturi, provine dintr-o sleire a forțelor spirituale ale omului (omenirii). Ceea ce caracterizează civilizația ar fi voința de viață, de a trăi, de a se bucura de plăcerile vieții și, ca atare, în această etapă a omenirii preocuparea dominantă ar constitui-o organizarea practică a vieții. În timp ce cultura se caracterizează prin faptul că este dezinteresată, gratuită, civilizația se caracterizează prin preocupările ei practice. Civilizația urăște eternitatea, este pagână, înlocuiește creația individuală cu munca colectivă, distruge originalitatea personală”.
     Pentru Tudor Vianu civilizația nu este decât o „cultură definită prin sfera ei”, o cultură parțială, axată pe valoarea tehnico-economică. „O țară în care admirăm civilizația – spune Vianu – este una care a produs numeroase bunuri tehnice și economice; niște ființe pe care le prețuim pentru civilizația lor sunt unele care știu să folosească viața într-o cât mai bună intuiție tehnică și economică”. Civilizația nu se opune culturii, spune Vianu, și din acest punct de vedere el se depărtează de o serie de gânditori (ca Spengler, Berdeaev, etc.); ea este numai unul dintre aspectele culturii.
     Între cultură și civilizație, susțin o altă câtegorie de autori, nu poate fi un raport de fatală succesiune, nici de evoluției paralelă absolută, nici de subordonare sau incluziune, ci mai degrabă o relație de interacțiune. Iată cum a sintetizat această viziune Alexandru Tănase în lucrarea „Cultură și civilizație'' (1977):
     a. Cultura este un proces de umanizare a naturii, se constituie prin dialog activ cu lumea în urma unei acțiuni de individualizare, de personalizare. Accentul se pune pe dimensiunea interioară, pe trăire și învățare, pe exercitarea aptitudinilor și energiilor spirituale individuale; autorul actului cultural este individul (creator și receptor de valori).
     b. Civilizația nu este nici dincolo, nici dincoace de cultură, ci este un mod de a fi al culturii, „sensul activ și funcțional al culturii, domeniul acțiunii, eficacității și pozitivității”. În timp ce corelatele fundamentale ale culturii sunt natura și omul, ale civilizației sunt societatea și omul. „Cultura este rezultatul detașării omului de natură, având fața îndreptată spre subiect; civilizația este rezultatul inserției omului în societate și are fața îndreptată spre obiect”.
     c. Civilizația este prin excelență operă colectivă, cultura este, prin definiție, creație individuală, efort personal. Cultura presupune, ca geneză, o mișcare de la natural la subiectiv, de la social și obiectiv la individual și subiectiv, civilizația presupune o mișcare inversă, de la individual-subiectiv la social-obiectiv.
     d. Eforturile culturale individuale se condensează în valori, pe când eforturile civilizatoare se întruchipează în bunuri. Nu toate valorile devin automat bunuri, evident, dar toate bunurile (materiale) sunt, într-un fel sau altul, rezultatul realizării valorilor. Civilizația se naște și este rezultatul circulației și realizării valorilor.
     e. În planul individualității, al subiectivității, cultura este rezultatul educației, civilizația fiind sistemul, organizat și instituționalizat, al educației.
     „Dacă civilizația este cultura in actu, integrată într-un sistem organizat de muncă, de trai și de gândire, rezultă că vigoarea, trăinicia unei civilizații depind de măsura în care o societate dată... își crează sisteme de organizare și instituții corespunzătoare, cu ajutorul cărora transformă valorile culturale în fapte de viață, adică în fapte de civilizație. Căci, în ultimă analiză, civilizația nu este decât societatea care și-a asimilat și integrat (...) valorile culturale care-i sunt necesare sau, din alt unghi de vedere, cultura pătrunsă în toate celulele vieții sociale”.
     Poate omul de azi nu știe multe din toate acestea. Îi este însă suficient să știe doar faptul că știința îi poate aduce explicații asupra lucrurilor neînțelese că, similar, cultura îi facilitează integrarea în mediu, că civilizația îi conferă un confort ambiental. Pentru el acestea sunt doar niște instrumente la care știe că are acces atunci când are nevoie. Trăiește cu ele îndeaproape și pe cât îi sunt de vagi, pe atât îi sunt de „familiare”. Iar dacă are înclinații, curiozități sau nevoi de ordin intelectual, poate să îmbrățișeze unul sau altul dintre domeniile de cunoaștere, să se specializeze în ele.
     Omul nu se simte pe deplin împlinit, cu oricâte certitudini s-ar înconjura și oricâte certitudini ar atinge. El intuiește că viața sa, privită în ansamblu cu detașare este o incertitudine. Această intuiție îi vine din certitudinea iminentului sfârșit al vieții personale. Oricât și-ar suspenda această temere sau, poate, tocmai pentru că își suspendă mereu această temere, omul nu-și poate stăpâni provocarea ce-i vine dinspre imaterial, dinspre metafizic. Sub acest aspect nici știința, nici cultura nu îi sunt de ajutor. El simte inexorabil nevoia de speranță, de mântuire. Iar acestea i le oferă, iluzoriu, numai credința. Cât de aproape și cât de departe este viziunea omului modern față de viziunea lui Unamuno de acum două secole!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu