Omul – această entitate a speciei umane, singurul viețuitor de pe pământ înzestrat cu gândire – este pe cale să fie învins și nihilat (în nici un caz ucis, pentru că nimic nu-l poate ucide!) de înseși construcțiile pe care le-a ridicât faraonic pentru sine prin cunoaștere și gândire.
Momentele principale ale devenirii omului până la ceea ce a ajuns acum se regăsesc în manualele de știință, de istorie și filosofie. Nu voi face nici măcar o sinteză a modului în care omul își poate admira propria devenire. Mă voi referi la stadiul actual al condiției sale, pe care abia dacă reușește să-l conștientizeze ca atare, într-atât de pierdut este în multitudinea de „ghemuri încâlcite” care a devenit viața sa.
Este dificil de făcut și numai inventarul acestor ghemuri, cu atât mai mult să descurci ițele fiecăruia dintre ele.
Voi lua drept capăt de pornire al acestui demers dificil o entitate umană contemporană, ființă bio-psiho-social-istorică cu prețenții de raționalitate, încercând s-o despoi de învelișurile care astăzi o fac de neidentificat în autenticitatea sa.
Privit singular, individul uman este preponderent un consumator, ca orice viețuitoare, de altfel. Doar că acesta își controlează, dozează și administrază consumul după rațiuni proprii, anume autoinstituite. Are nevoie de hrană, apă, îmbrăcăminte, lumină, căldură, comunicare, siguranță (confort). Societatea de azi i le poate oferi pe toate, la domiciliu, așa cum și le dorește. În nici un caz în mod gratuit. Dacă face dovada că există ca om, că este în viață, o primă condiție ca să-și permită să fie consumator este îndeplinită. Așadar, omul trebuie, mai întâi, să fie recunoscut formal de societate, inventariat ca membru al ei, altfel spus, să dețină acte în regulă privitoare la existența sa în lume și la identitatea sa.
Ei bine, a fi consumator azi, presupune a fi, automat, și beneficiar de bunuri și servicii de consum. Aproape nici un lucru de care are nevoie, omul nu și-l mai poate lua direct din mediu, sau confecționa de unul singur fără permisiuni prealabile de la instanțe societale. Așadar, calitatea de beneficiar de bunuri și servicii pentru consum propriu presupune un statut mult mai complicat decât cel de consumator propriu-zis. Efortul de asigurare a bunurilor de consum nu este o treabă simplă. Iar diversitatea și multitudinea lor, capcanele pe care adesea le ascund, ca și reclama aferentă inevitabilă, complică lucrurile, le fac de-a dreptul năucitoare. Dar, într-o societate de consum, nici nu poate fi altfel, totul este permis pentru satisfacerea nevoilor „stăpânului nostru”, consumatorul.
Nu insist aici asupra faptului că, la domiciliul său, omul poate fi proprietar sau chiriaș, singur, cu partener, fără copii, cu unul, doi sau mai mulți copii. Iar dacă nu insist, nu înseamnă că fiecare asemenea detaliu nu îi conferă omului noi atribute semnificative și împovărătoare.
Să convenim, în continuare, că omul nostru are o pregătire și o instruire atestată, deci i se îngăduie să desfășoare anumite acțivități utile societății și sieși, contra cost. Asta îl face, concomitent, producător și angajat.
Ca producător, de fapt co-producător, el este făuritor de bunuri și servicii destinate consumului, nu neapărat a celor pe care trebuie să le procure pentru consumul propriu. El „deservește” o mulțime de consumatori, invizibili în ceea ce îl privește. Cum invizibile, dar reale și diverse, sunt și relațiile în care intră cu aceștia. El, producător, se încarcă cu un soi de responsabilitate, pe cât de difuză, pe atât de apăsătoare.
Ca angajat omul face parte dintr-o structură ierarhic organizată pe criterii economice, tehnice și financiare, în cadrul căreia i se încredințează un rol profesional bine determinat și un salariu aferent. Acest rol poate fi în sfera conducerii sau în sfera execuției, nici unul dintre acestea neputându-l scuti de a avea șefi, eventual subordonați și, inevitabil, colegi de același rang. Natura relațiilor în care intră este formală, adică relațiile sunt clar și strict definite de reguli și obiective. La nivel individual (personal) toate regulile se reduc la una singură: dacă nu-și face treaba cum i se cere, dacă nu se integrează corespunzător, dacă nu este disciplinat își pierde locul de muncă. Este constrâns, astfel, zilnic, pentru câteva ore, să joace rolul angajatului valabil, aservit firmei sale. Cel mai adesea doar „pentru un pumn de dolari (euro)”.
Și la nivelul oranizației regulile se reduc, în ultimă instanță, la una singură: dacă produsele ori serviciile furnizate nu își găsesc desfacere, (prin învingerea pe piață a produselor și serviciilor similare ale altor organizații), întreprinderea falimentează. Oranizația este indiferentă față de soarta angajatului, fiind gata să îl sacrifice (să renunțe la el) dacă asta îi asigură ei supraviețuirea. Angajatul nu poate fi indiferent față de soarta întreprinderii în care lucrează și este gata să facă oricând noi compromisuri în defavoarea sa pentru supraviețuirea oranizației.
„Oricând”, dar nu „orișice” compromis, iar pentru a-și întări perimetrul de siguranță proprie, angajatul din sfera executivă se înscrie în mișcarea sindicală. Alt rol, alte îndeletniciri, altă fațetă a personalității sale frămânate.
Acesta nu este, însă, ultimul rol al individului uman în existența sa zilnică. Societatea democratică îi conferă, de fapt îl obligă pe om să își exercite rolul onorabil de cetățean. După scenariu public, acest rol ar fi de fapt rolul său principal. Cum, însă, cetățenii sunt teribil de mulți, acest rol se comasează cu toate cele similare, pentru a crea încă un personaj principal: masele. Așadar, în distribuția piesei sociale există două roluri principale, cetățeanul și masele, interpretate de același actor, omul. Numai că în toate scenele spectaculoase, cele în care acțiunea capătă dinamism, în care intriga piesei devine acută, omul este „dublat”. Deleagă atribuțiile sale de cetățean și de ins din masă unui politician și se așează confortabil în fotoliul de spectator. Din acest fotoliu urmărește cu sufletul la gură toate aventurile prin care trece el întruchipat de politicianul său. Se extaziază, aplaudă, trăiește cele mai grozave emoții văzându-se, pe scenă, prin câte poate trece. Se întâmplă să fie și nemulțumit de interpretarea dublurii sale, ceea ce îl determină ca în reprezentațiile ulterioare să-și schimbe dublura.
Azi omul începe să înțeleagă tot mai bine că rolul principal de cetățean este, de fapt, un rol de figurant. Și, totuși, el încă mai vine la reprezentații și încă mai speră că va apare acea dublură care să-l interpreteze perfect.
Ființa umană, prin toate aceste roluri, își umple până la refuz existența. Dar, fiecare rol îi conturează câte un alter ego. Segmentată astfel într-o mulțime de alter ego-uri, ființa umană nu se mai poate regăsi pe ea însăși în plenitudinea sa primară.
Aceasta ar fi perspectiva omului contemporan asupra sa și asupra existenței sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu