duminică, 15 ianuarie 2012

Războiul organizațiilor: Cap. 2. Perspectiva științelor


          Rațiunea, acest dat distinctiv al gândirii umane, a fost dintotdeauana nemulțumită de / și neîncrezătoare în cunoașterea imediată, primară, pe care a oferit-o dintotdeauna omului simțurile, instinctele, intuițiile și fricile sale. Cu incredibila-i forță de anticipație, rațiunea deductivă a prefigurat neîncetat alternative pentru viitorul omului dincolo de viitorul prescris ori nu în destin. A prelungit, a perfecționat și a rafinat instrumental explorările  simțurilor sale în realitatea înconjurătoate, a trecut la ordonarea, clasificarea și stocarea informațiilor primare de cunoaștere, pe care le primea de la simțuri, apoi a început să realizeze propriile analize, sinteze, experimentări, abstracțizări și dezvoltări cu noile date cunoscute, ajungând la a desprinde și înțelege legitățile care guvernează lumea materială și îl constrâng pe om ca intrus viu al ei. Și a avut viziunea poziționării omului la confluența dintre un macrocosm și un microcosamos.
             Așa se face că cel mai de încredere domeniu al intelectului uman, construit și amenajat de om după chipul și asemănarea rațiunii sale, este domeniul științelor. Aici omul a investit enorm, atât ca efort fizic cât și ca efort intelectual, pentru a descoperi esențele tainice ale lumii materiale care îl provocă și pe care a vizat să și-o însușească pe măsura devenirii sale.
             Cunoașterea s-a ordonat de la sine pe dimeniunile alcătuirii omenescului și preocupărilor lui: bilogic, psihologic, social și istoric. Evident că la baza lor a stat cunoașterea furnizată din studiul naturii materiale de către fizică și chimie cu ajutorul prețiosului instrumentar sau aparat matematic. Au prins contur, la fel de timpuriu, științele și tehnicle aferente care furnizau cunoaștere temeinică pentru orientarea, deplasarea în spațiu (geografia și astronomia), ulterior cele pentru edificarea, extinderea, consolidarea și autonomizarea socialului (științele administrației, ale războiului, ale elaborării și instituirii legilor, știința comportamentelor și atitudinilor corecte în societate – etica, știința tezaurizării evoluțieii umane – istoria, știința transmiterii tezaurului de cunoaștere – pedagogia), cele pentru amenajarea și infrastructurarea spațiului (științele și tehnicile pentru agricultură, construcții, transport). Rafinamentul necontenit al vieții umane a făcut posibil să se instituie științe și pentru deslușirea, recunoașterea și valorizarea frumosului (estetica). Firesc, într-o lume a oamenilor era necesar să existe științe care să se preocupe de sănătatea fizică și psihică a membrilor ei (medicina, psihiatria, psihologia). Științele și-au recunoscut treptat o știință anume care supravizeze și să valideze descoperirile pe care le făceau și să le dea calificâtivul de adevăr: logica. Dar și-au creat, fiecare, în timp, multiple instituții autonome, cu ramuri, subramuri și co-domenii. Tehnica și-a revendicat autonomia față de știință și a creat un univers numai al ei, tehnologia. Cercetarea, de asemenea, a reușit să se contureze pe sine de sine stătător. Dar științele inițiale, de-a lungul timpului, fie s-au multiplicat prin divizarea domeniilor prea vaste în domenii tot mai înguste, fie s-au înfrățit în studiul unor domenii ce s-au dovedit a fi complementare, fie prin confruntări acerbe pe domenii ce se află la granița dintre ele, fie prin acorduri interdisciplinare sau transdisciplinare.
              În zilele noastre asistăm la numeroase controverse științifice, la dispute privind întâietatea și paternitatea unor descoperiri, la contestarea unor enunțuri de la un domeniu la altul, la amenințarea chiar a bazelor pe care s-au clădit anumite științe. Cunoașterea științifică a lumii materiale s-a dezvoltat într-atât încât a ajuns în vecinătatea cunoașterilor pe care ea le-a contestat dintotdeauna: cunoașterea metafizică și cunoașterea religioasă (cunoașteri care nu pornesc de la simțuri, precum știința). Știința, suficientă sieși, cu prețenții de deținătoare unică a adevărului despre lume și viață, face succesive compromisuri cu metafizica și religia, după ce, atâta vreme, toate datele care au trimis către aceste zone, le-a contestat, le-a eludat, le-a discreditat, le-a trimis în derizoriu, ba chiar le-a negat cu înverșunare. Astăzi, se pare că tocmai acestea ajung să se răzbune, să creeze fisuri în grandiosul și orgoliosul edificiu științific și să-l ameninețe. Știința ajunge să admită că lumea materială este, într-adevăr, necesară umanului, dar nu și suficientă. Iar omul revendică, tot mai insistent, recuperarea în întregime a dimensiunii sale spirituale atrofiată de știință. Rațiunea, pe care omul a lăsat-o să exceleze înlăuntrul gîndirii sale până la stadiul în care ajunsese să i se substituie, dă semne tot mai clare de nepuțință. Cunoaștera a ajuns la stadiul în care doar rațiunea singură nu mai poate să-și impună autoritatea și supremația. Gândirea omului (reflectivă și dialectic reflexivă) unică, revine pentru a se revela pe sine în toată amploarea. Omul nu este doar o ființă acțională și întreprinzătoare, așa cum de regulă, s-a manifestat – dând frâu liber rațiunii și subordonând chemările insistente ale sufletului –, ci este, deopotrivă, o ființă contemplatoare, spirituală, integrată universului și nu doar circumscrisă nevoilor sale.
            Avertizările filosofiei, această superbă încercare imperfectă de integrare a cunoașterilor disparate despre natură, om și viață, se adeveresc: fără asumarea integrală a dimensiunii sale spirituale omul este un jalnic infirm într-o lume a civilizației și culturii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu