duminică, 15 ianuarie 2012

Războiul organizațiilor Cap. 3. Perspectiva culturii


           Știința nu este singurul punct de sprijin și reper orientativ al omului modern în lumea sa materială. Cultura și cilizația sunt alte două certitudini care îl întăresc și îl ghidează pe om în aventura sa pe acest pământ.
           Științei i-a fost imposibil să fixeze și să delimiteze cultura și civilizația în niște definiții adecvate, dar și să deslușească ansamblul raporturilor în care acestea se află.
         Dar omului în viața curentă nu i-au fost niciodată imperios necesare toate definițiile, demonstrațiile, dovezile și argumentele științei, mai ales pentru lucrurile și fenomenele pe care le poate cunoaște intuitiv ori experimental.
           Omul știe oricum că dacă un semen al său, sau el însuși, poate face aprecieri valorice, poate să aibă comportamente și atitudini adecvate în orice circumstanță, poate să invoce argumente științifice ori artistice în prezentările sale, poate ca acțiunile să le planifice și dacă le desfășoară riguros, eficient și justificât este dotat cultural. Distinge fără dificultate între starea de cunoaștere, pe care o identifică imediat cu cultura, și starea de ignoranță, pe care o identifică cu incultura. Cum știe la fel de bine că barajul unei hidrocentrale, autostrăzile pe care circulă, orașul în care își are reședința, metropolele lumii, exponatele unor târguri sunt toate dovezi ale civilizației în care trăiește. Știe și că ruinele unei cetăți, artefactele, cărțile vechi, Marele zid chinezesc, exponatele din muzee aparțin unor civilizații anterioare.

            Ce-i pasă lui de părerea UNESCO despre cultură exprimată ca „o serie de caracteristici distincte ale unei societăți sau al unui grup social, în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali”. Sau, de una din multiplele definiții de dicționar care prezintă cultura ca „o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație specifice cum sunt gesturile, ori cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul, televiziunea), media interacțive (telefon, internet, etc)… așa cum, de altfel, se transmit și gesturile, ritualurile, cunoștințele teoretice, normele abstracte, religia”. „Ea poate fi însușită prin diverse forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini), dar și prin intermediul memoriei obiective (obiecte, peisaje, cărți, numere, reguli).” (Wikipedia).
            Și totuși cât de mult pierde dacă nu află că celebrul Miguel de Unamuno y Jugo[1] adresându-se participanților la dezbaterea intitulată „Viitorul culturii” (organizată la Madrid, de către Liga Natiunilor) a declarat și el că, după 40 de ani de profesorat, că nu știe ce este cultura. Șocant, desigur, dar cât de autentic! El a spus, prin această declarație că, evident, cultura este un fenomen social foarte complex (nu în sensul sociologic al conceptului de fenomen social), aproape imposibil de prins într-o definiție stricto sensu.
           Sau cât de împuținat este dacă nu ar ști că încercările de a defini cultura după schema logică clasică – prin gen proxim și diferență specifică (preocupare, oricum, nu mai veche de secolul al XIX-lea) –, s-au dovedit, dacă nu imposibile, cu siguranță unilaterale. Cele 163 de definiții, din aproape 300 înregistrate într-o analiză întreprinsă de americanii Alfred L. Kroeber și Clyde Kluckhohn, în 1952, vin să probeze, prin varietatea lor, dificultatea circumscrierii sintetice într-o însumare de trasături ale culturii congruente, necesare și suficiente.
              Nu a dat roade nici încercarea de a se porni de la sensul originar al termenului. Este adevărat că termenul cultură provine din latinescul cultura, culturae, numai că în antichitate romanii foloseau acest termen, cel mai adesea, în înțelesul originar de cultivare a pământului, ca acțiune de transformare a naturii, sens care, în multe limbi romanice, s-a perpetuat până astăzi.
             Înțelesul celălalt al culturii, cultura animi, opus lui cultura agri (sau agrorum), ca educație în sens larg, a spiritului îndeosebi (înțeles provenind din mediile intelectuale ale Romei antice), este și el prezent printre semnificațiile uzuale actuale ale culturii, fără însă a oferi, nici el, o perspectivă satisfacâtoare și operatională din punct de vedere epistemologic.
              În epoca modernă, cele mai importante contribuții la studiul culturii le-au adus etnologia (sau/și etnografia), antropologia culturală, sociologia culturii și istoria. Iată în ce constă punctul lor de vedere asupra culturii.
             Sociologia culturii, ca ramură a sociologiei generale, analizează raporturile dintre societate, ca sistem social global (în termenii sociologiei) și cultură, ca subsistem al acesteia, din perspectiva condiționarii sociale și funcției sociale a culturii. Sociologii abordează cultura ca ansamblu de valori materiale și spirituale, de instituții, obiceiuri, norme, tradiții – toate ca expresie a modului de trai și calității vieții; analizează raportul dintre cultură și civilizație, mai ales din perspectiva condiționării lor reciproce și sistemul culturii naționale, cultura folclorică, cultura înaltă, cultura de masă, structura internă a culturii. Toate acestea sunt privite oarecum explicativ-constatativ, atemporal, aspațial, funcțional-cauzal. Este vorba de rolul culturii în procesul socializării indivizilor, în acțiunea de organizare, conducere, control și în dinamica socială.
             Antropologia culturală este o disciplină particulară despre cultura specifică unor comunități etnice determinate. Ea nu se ocupă de etos în general, ci pune accentul pe tipurile culturale ale diferitelor comunități etnice întruchipate în moduri de trai (ca un ansamblu de fapte de cultură și civilizație) în care cunoașterea, acțiunea, valoarea culturală și faptul de civilizație, sensul cognitiv și cel etic sunt abordate în unitatea lor originară. Antropologii fac distincție între cultura materială și cea simbolică nu doar pentru că fiecare reflectă tipuri diferite de activitate umană ci, mai ales, pentru că ele alcătuiesc corpusuri de date diferite, care cer metodologii diferite. În definițiile culturii ce vin dinspre antropologie sunt evidențiate trei componente importante: valorile (circumscrise ideilor culturale cu importanță/semnificație în viață), normele (care trimit la aspectele comportamentale și atitudinale induse de reguli culturale specifice) și artefactele (lucruri sau părți ale culturii materiale derivate din valori și norme). Antropologia culturalistă (culturală) din mediile anglo-americane, mai ales cea din prima jumătate a secolului XX, tinde să substituie complet conceptul de cultură celui de societate, transformând-o, în același timp, în obiect de analiză a modelelor comportamentale, nu a comportamentului însuși. O anumită idealizare, ca și supraevaluarea unității caracteristicilor culturale în dauna diversității acestora, face ca acest curent să propună mai degrabă o ficțiune teoretică, despre un model ideal de cultură, decât o construcție aptă să-i descrie mecanismele și funcționarea. Este vorba aici de o antropologie culturală holistă si universalistă, adică de o încercare de a explica părți prin întreg și de a aplica același cadru conceptual pentru orice fel de societate și cultură. Azi antropologii [2] și-au concentrat cercetările asupra studiului culturii. Majoritatea resping identificarea culturii cu bunurile de consum și noțiunea unei culturi cu granițe, stratificâtă, deci implicit și pe cea de subcultură. În locul ei, se propune modelul unei rețele complexe de pattern-uri, variabile, care leagă oamenii aflați în poziții diferite sau formațiile sociale aflate pe scări diferite. Potrivit acestei idei, fiecare grup își poate construi o identitate culturală proprie (cultură folk, cultură populară, cultură națională). Un sistem cultural (sau, mai simplu spus, o cultură) poate fi considerat ca făcând parte dintr-un sistem social ierarhic, similar unui sistem economic, politic sau legal.
             Foarte aproape de antropologia culturală se află etnologia. Despre etnologie se poate spune că este etnografia ajunsă la maturitate. Ea se ocupă de studiul comportamentului uman în funcție de mediu, habitat, populație, obiceiuri, etc. Etnologia pune în evidență, adesea, specificul cultural al unei colectivități, fapt pentru care este privită și ca o ramură a istoriei. Autorul american L.L. Largness arată, de exemplu, că, pentru etnologie cultura „este acel întreg complex care include cunoașterea, credința, arta, morala, legea, obiceiul și alte capacități și deprinderi dobândite de om în calitate de membru al societății”.
             În ceea ce privește punctul de vedere al istoriei asupra culturii se impun câteva precizări. Termenul „istorie” are aici înțelesul de disciplină de cunoaștere, de știință. Din perspectiva acestei accepțiuni, istoria studiază trecutul societății în general, a diferitelor popoare, în particular, sau a unor domenii ale societății (istoriile de ramură). Istoria este, cum arata Cătalin Zamfir, „o stiință care se ocupă de dinamica temporală a unor obiecte individuale”. Ca atare istoria privește cultura ca o dimensiune a societății, ca un element component al acesteia. Însă, modul cum este privit acest raport ține de modelul explicâtiv adoptat de istorie: comprehensiv, cauzal, sistemic, etc. Spre deosebire de alte discipline, istoria caută să particularizeze fenomenul cultural pe diverse popoare sau arii geografice, să-l încadreze în timp și să-l reconstituie în manifestările sale, „povestindu-ne” astfel despre „cultura Egiptului antic”, despre „cultura Greciei antice”, despre „cultura românească în epoca modernă” ș.a.m.d. Ea greșește periodizând și delimitând cultura pe criterii ex-culturale, precum cele politice. Pentru perioada „straveche și veche” a omenirii (expresia aparține tot istoricilor), termenul de cultură desemnează totalitatea elementelor specifice vieții materiale și spirituale sesizabile pe cale arheologică. Din acest considerent întâlnim în cărțile de istorie expresii de felul „cultura Hamangia”, „cultura Cucuteni”, „cultura Turdaș”, etc. Dar, este și acesta un punct de vedere asupra culturii.
            S-a încercat și soluția instituirii unei discipline integratoare, care să adune la un loc explicațiile pozitiviste parțiale și o viziune mai generală despre cultură: culturologia. Prin asta, de fapt, unor explicații pozitiviste parțiale i se oferea, ca soluție, un pozitivism mai general. De aici a mai fost necesar încă un pas, ca să se ajungă la filosofia culturii.
             Reflecțiile asupra culturii dinspre filosofie sunt vechi, dar nu putem vorbi despre o ramură a filosofiei care să aibă ca obiect de cercetare cultura decât de pe la începutul secolului XX. În România, primul curs de filosofia culturii, intitulat „Introducere în știința culturii”, a fost susținut de Tudor Vianu în anul universitar 1929-1930, la Facultatea de filosofie și litere din București. Este de menționat aici și rolul lui Lucian Blaga în abordarea filosofică a culturii; în viziunea sa „om-cultură-istorie” constituie o unitate inseparabilă.
             Reflectând asupra materialului despre cultură al diverselor științe, filosofia culturii face trecerea de la viziunile restrânse sau reducționiste, la generalizari maxime și la o viziune integratoare și sintetizatoare. Spre deosebire de aceste „alte discipline”, filosofia culturii se ocupă de definirea conceptului de cultură inclusiv din perspectivă genetică, structurală și funcțională. Ea dă răspunsuri la întrebări de genul: Ce este cultura sub raportul originii sale? Care sunt momentele constitutive ale culturii, dar componentele sale fundamentale? În ce raport se află cultura cu realități conexe, precum societatea, omul, Civilizația, tehnologia, știința?
             Filosofia culturii își întemeiază cercetarea și pe concluzii din axiologie și din filosofia istoriei. Dacă axiologia studiază valorile în general, filosofia culturii studiază acel tip de acțiune umană (culturală) în, sau prin care se creează valori; altfel spus, vizează, pe de o parte, acel act subiectiv (spiritual) prin care gândim un obiect în sfera unei valori și, pe de altă parte, acel act obiectiv prin care introducem efectiv un obiect în sfera valorilor (actul prin care creăm bunuri culturale). Apropierea filosofiei culturii de filosofia istoriei, de antropologie mai ales, este, de asemenea, evidentă. Am putea spune, forțând puțin lucrurile, că istoria omenirii nu este altceva decât istoria culturii și civilizației, omul devenind OM din momentul în care a produs cultură. Filosofia culturii abordează căile filosofiei istoriei (oferite de gnoseologia, epistemologia, ontologia și teleologia istoriei) dar, în aceste incursiuni, tratează cultura doar ca pe unul dintre multiplele domenii posibile ale umanului și o scoate din malaxorul general al istoriei; ba mai mult, insistă că, de-a lungul timpului, inovația și difuziunea culturală au pus necontenit în mișcare omenirea. Filosofii culturii au marșat până la a atribui culturii rangul de suflet al omenirii. „Ea este totul: când cultura moare, istoria omenirii este în pragul sfârșitului”, spune Oswald Spengler[3].



 [1] Miguel de Unamuno y Jugo (1864-1936) – Autor spaniol, filosof și educator, predecesoral filosofiei existențialiste împreună cu Soren Kirkegaard. Unamuno a fost unul dintre cei dintâi reprezentanți ai mișcării intelectuale a „generației 1898”. Preocupările principale în munca lui Unamuno reflectă conflictul dintre viață și gândire, tensiunea dintre rațiune, credință (creștină) și tragedia morții în viața oamenilor, în care rațiunea conferă sau nu consolare. Ca filosof, Unamuno nu a lăsat o prezentare sistematica gândirii sale. El a obiectat puternic filosofilor academici și filosofiei academice. A reliefat că toate dorințele umane sunt înfometate după imortalitatea personală, contrar întregii noastre cunoașteri raționale asupra vieții. Eseurile sale au avut o mare influență în secolul XX timpuriu spaniol. „Omul din carne și sânge; individul/insul care este născut, suferă și moare – mai presus de orice, cel care moare este omul care mănâncă, și bea, și doarme, și gâdește testamentar; omul care este văzut și auzit; fratele, adevăratul nostru frate” („Sensul tragic al vieții”, 1913).
[2] Vezi Achim Mihu - Antropologia Culturală,  Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
 [3] Oswald Arnold Gottfried Spengler - (1880-1936) a fost un filosof idealist (reprezentant al antiintelectualismului) și istoric german, preocupat însă și de matematică, știință și artă. Opera sa cea mai cunoscută este Declinul Occidentului, publicată în 1918-1922, în care își etalează concepția metafizică asupra evoluției ciclice a civilizațiilor. Proslăvind „spiritul prusac”, monarhia și militarismul, Spengler este considerat și precursor ideologic al fascismului. Thomas Mann îl compara pe Spengler cu Schopenhauer; Max Weber îl caracteriza drept „un diletant foarte ingenios și foarte școlit”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu