vineri, 6 ianuarie 2012

Retorică (1)

Găsi-vor vreo urmă a rostului nostru, urmaşii pe care de pe-acum îi strivim,
irosind în prezent rezervele toate, uitându-i pe ei când pe noi ne iubim?

Putea-vor vreodată, întorşi prin milenii – cum astăzi o facem şi noi spre trecut,
spre anticii care doar semn de pieire lăsatu-ne-au nouă din tot ce-au avut –,
o urmă de noi să găsească prin vreme, un mit, o rachetă, o carte, un vis,
şi-apoi să decidă măcar că pe lume fost-am prezenţi ‘nainte de-abis?

Afla-vor vreodată c-am vrut fericirea, c-am avut Dumnezeu şi l-am răstignit,
C-am cerut să ne ierte pentru o clipă, da-n cele din urmă din nou I-am greşit?

Putea-vor să afle c-am fost pân la stele, c-am vrut Universul în loc de Pământ,
că finiţi cum am fost am râvnit Infinitul, că n-am lăsat loc între faptă şi gând?

Ei şti-vor să vadă, în semnele noastre din jarul atomic stârnit fără rost,
că am avut suflet şi trăiam cu putere, că adesea speranţa ne-a fost adăpost?

Descifra-vor vreodată, în istoria de-atunci, că noi gândeam azi că ei vom fi noi?
Sau vor scrie c-am fost un val hominid ce-a pierit fără urmă-n ilogic război?...”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu