A fost... George Bacovia (17.09/04.09.1881, Bacău – 22.05.1957, București)

Imn

Crengi subțiri cu flori albe...

Spre mai sus

Mă ridică din

erori

Idealuri ce-au apus...

Cu flori roze crengi

subțiri...

Isus!

Flori pe zări, în iarbă flori...

Spre mai sus

Am trăit

de mii de ori...

E destul că tu te-ai dus...

Flori pe zări, în iarbă

flori...

Isus!

Să dorm...

Să dorm, din ce în ce murind

Deși oriunde e

o reînviere...

Iată, sunt goale

Dumbrăvile sacre -

Poetul a plecat.

și

dacă tu mai cauți, 

Pășind prin tăinuitul izvor, 

Pe mine nu mă vezi

-

Poetul a plecat...

Să dorm...

Să dorm, din ce în ce murind

Deși, 

oriunde, e o reînviere...

Monosilab de toamnă

Toamna sună-n geam frunze de metal, 

Vânt.

În tăcerea grea, gând şi animal

Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:

Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut, 

Loc.

În van peste foi, singur, un condei

Frec.

Lampa plânge... anii tăi, anii mei

Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid, 

Pot.

În curând, încet va cădea în vid

Tot.

O, va fi cândva altfel natural, 

Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal, 

Vis.

Piano 

Și iar toate-s triste.

Și azi ca și ieri -

Potop de dureri.

Și visul apune 

În negrul destin...

Și vremuri mai bune

Nu vin, nu mai vin,

Și nici mângâieri...

Și iar toate-s triste,
Și azi ca și ieri...

Pastel

- Adio, pică frunza
Şi-i galbenă ca tine, -
Rămâi, şi nu mai plânge,
Şi uită-mă pe mine.

Şi s-a pornit iubita
Şi s-a pierdut în zare –
Iar eu în golul toamnei
Chemam în aiurare...

- Mai stai de mă alintă
Cu mâna ta cea mică,
Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică...

Vanitas...

Nu-ți mai pot cânta
Romanțe,
Toate tac
În jurul meu,
Fals se duce
Cursul vieții
Negăsind
Un cântec nou ...
Agent secret
Mi-a fost iubirea,
Dar nu știu când
S-a demascat ...
Nu-ți mai pot cânta
Romanțe,
Și, desigur,
Le-am uitat.

Poveste

Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă,
Când cu buzele de sânge și cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înțeles de-atâtea ori? ...

Așteptai să fiu poetul îndrăzneț ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ți-e sete de iubire
Neascultând decât șoptirea singuraticei păduri,
Îți opreai cu-o mână sânul și zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om și-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nșiri povestea cu dureri și cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă,
Când, în șoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?