joi, 22 mai 2014

A fost... Nicolae Labiș (02.12.1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava, atunci în județul Baia - 22.12.1956, București)

Într-un azi 22 Decembrie, acum 57 de ani (1956), Labiș și-a încrustat definitiv vârsta: 21 de ani;
e greu de crezut, judecând după mărturia poetică de excepție pe care a lăsat-o.

Confesiuni

1
Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...
De colburi nins, cu vânturi şi ploi amestecat, 
În zgura de la trenuri scăldat şi-n stropi de mare.

Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin!
Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul, 
Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin
Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul.

Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, 
Tam-tamuri de copite în mine aspre sună, 
Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.

Mă las purtat de focul aprins sub placa frunţii
Ca norii ce se lasă mânaţi de vijelii
Şi dornici să cunoască atingerea cu munţii, 
Când trec prin brazi dau vamă şi rup din ei fâşii.

2
Am fost stup de pofte şi de miere, 
Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi, 
Gândurile, mâinile ridicau tăcere
Şi melancolie densă şi putere
Spre multiplicata faţă ce mă cere

Pentru veşnicie, pentru înviere -
Veveriţe albe lunecând pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?

Ai venit când toamna soarele-şi sugea -
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. - Şi asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.

Ai tras podul, poarta. Şi zidiri roşcate, 
Crenelări severe, iederi în apus, 
Închizând atâtea fumuri inelate, 
Purităţi de pâclă strânsă sub lăcate, 
Şi vâltori de sânge cu ecou ce bate
În pereţi de clopot ceruit, să-noate
Au pornit; şi-n zarea zărilor s-au dus.

Şi s-a stins în minte ultimul meu gând.
Parcă-mi eşti alături încă. Până când?

Oh, dacă putea-voi iarăşi să-mi dezdoi
Amândoi genunchii, cred că peste noi, 
Mie semănându-mi, soarele şi azi
Ar privi cenuşa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.

Dar pământu-mi leagă fragezii genunchi.

3
Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi
Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi, 
Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări, 
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu, 
Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei, 
Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei
Şi se crispează râsul puţin câte puţin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin. 

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest, 
Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest, 
Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit, 

Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi
Curg în lividul sânge al strugurilor copţi, 
Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.

4
De ce-am crezut de-atâtea ori
Că-mi place-o floare numai dintre atâtea flori, 
De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi
Găseam o altă floare cu foile mai moi?

Oh, cât de largă-i lumea: iubind şi răspunzând
O caut şi o mângâi fir după fir, pe rând, 
Fără să-ntreb vreodată de şi-a ivit doar mie
Gingaşa crizantemă întreaga ei tărie.

S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
Gingaşa crizantemă să fie sărutată.
Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu fiu ram, 
Ci alb noian de nour şi linişte să n-am.

5
Să observaţi că niciodată
N-am fost singur cu mine cum mulţi au crezut.
Tot ce-am iubit, niciodată
N-am mistuit într-al timpului paşnic trecut.

Tot ce-am putut să privesc
Mi s-a părut din cale-afară
De crunt ori dumnezeiesc -
Nu i-am dat voie să moară.

Sub zenit
Am să fiu fericit
Când cineva, 
Descifrându-mi litera şi inima mea, 
Va putea fi privit
Râzând, ori rânjind, 
Ori plângând.

Ceas greu

Doamne, câtă tristețe și frunză!
Te dărui și n-ai cui, 
Te dărui nimănui. 
Buzele se desfac zâmbind a milă,
Vinul gâlgâie-n silă.
O durere estompată și surdă
Bântuie inima mea. 

Singurătatea vibrează-n timpane 
Cu sunet de scoică,
E ceasul somnului. 
Pași stinși, pași stinși.
E ea? Altcineva. 
Îți vine să țipi de mânie 
Că nu simți părere de rău! 
Ceasul somnului.
Ochi ațintit. 
Orb, surd, cu voce anemică.
Plâns de neputință-n infinit.

Geografia timpului

1. Palmele

Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.
Sunt bătături mai trainice pe ele.
Metalul ce durea la început
Le-a întărit, topindu-li-se-n piele.
Ele îmi cer mai multă încordare
Şi cer gândirii proaspăt înţeles.
Cerinţa lor e mult mai hotărâtă
Când fruntea grea mi-o sprijină ades.

Încep să bag de seamă, în sfârşit,
Că multe îmi rămân neînţelese,
Că-n orice fapt sunt adevăruri mari
De care-odată nu părea să-mi pese.
Încep să simt înfriguratul chin
Al setei de-a cunoaşte-aceste taine,
De a nutri spre ele-un dor flămând,
De-a le cunoaşte pure, fără haine.

2. Dragostea

Cu ea şi mâine-oi hoinări sub soare,
Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi...
Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare
Doar sărutări şi-mbrăţişări fierbinţi?
Ades, în loc să cugete, ea râde,
Săruturile-năbuşesc idei,
Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic,
Făptura ei şi mersul lin al ei.

De mâine, răsuci-voi tot ce-a fost -
Iubirea va lua drum nou, ori piere.
Sunt sigur, ea mă va privi ciudat
Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere.
Îi va fi grea. Şi mie-mi va fi greu.
Voi îndura, gândind ce-o să urmeze.
Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi
Visând la piscuri, nalte metereze.

3. Geografia timpului (1)

Schimb curgerea acum în plan intens:
Geografia timpului e-n faţă.
Epoca mea e-aici: câmpii şi munţi,
Diversitate vastă şi măreaţă.
Sunt mii de râuri, unele curg drept,
Iar altele pe căi ocolitoare,
Şi totuşi toate se îndreaptă-acum
Spre marea mare, purificatoare.

Totu-mi părea întâi învălmăşit.
Mergeam - dar unde, nu-mi păsase mie.
Ştiam că-s tânăr, că iubesc adânc
Tovarăşii de muncă şi mândrie,
Nu cunoşteam primejdiile mari
Şi poate de aceea n-aveam teamă...
Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos
E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă!

4. Geografia timpului (2)

Trecând prin timp, îl însemnăm sub pas -
Aşa îl reprimeşte universul.
Dar însuşi timpul, când prin el păşim,
Ne schimbă tainic inima şi mersul.
Nu bătrâneţea,-n urmă alergând,
Spre moarte pasul cearcă să ni-l poarte,
Ci doar maturitatea creşte-n noi
Şi ne maturizăm până la moarte.

Din epocă, din zborul ei şi-al meu,
Uzina e o parte, o arteră.
Nu fierbe-n doar fier şi minereu,
Ci seve ce hrănesc această eră.
Pulsaţiile ei se pot simţi
Până şi-n iarba fâşâind sub coaste -
Cu ele-amestecate se aud
Pulsaţiile noastre furtunoase.

De vorbă cu Nicolae Labiș



- Trăim în miezul unui ev aprins…
- Dar noi suntem ca o rezervă goală
căci o hipnoză viaţa ne-a cuprins,
cea mai cumplită, cea mai grozavă boală.

- Noi pentru viitor ne pregătim.
- Dar viitorul, iată, ne-a surprins:
chiar de-om reuşi să ne gătim,
e-aicea mai devreme decât i-am pretins.

- Necruţătoare forţe azi se cer
să se consume în arderea aceasta.
- Iar noi sleiţi, cu ochii înspre cer,
suntem decor în provocarea asta.

- Viaţa ni se cheamă-n încleştarea
supremei bătălii pe câmp deschis.
- Bătălia noastră-i supravieţuirea,
cu noi luptăm şi e de nedescris.

- Suntem în miezul unui ev de foc
şi-i dăm a-nsufleţirii noastră vamă.
- Noi suflu acuma n-avem mai de loc,
singuri am ieşit din cursa infernală.

- Războinici nu, ci luptători de gânduri.
- Dar nu văzut-ai oare gânduri răstignite
chiar pe ceru-acelor nestăpânite guri
ce au avut idei nepotrivite?


Maestre dragă,
Am vrut ca să te cred, te-am răscitit,
te-am invidiat şi te-am iubit pe rând
pentru c-ai scris şi pentru c-ai murit
şi pentru că-ţi recită călăii pe mormânt.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu