miercuri, 21 mai 2014

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, 21.05.1880 - 14.07.1967)

Psalmul de taină

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii, 
Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure, 
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure, 
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ făgăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare, 
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare, 
Și ţămii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde-ţi mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii?
Și şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Și-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce-nfiori pe șesuri plopii când treci din creştet la picioare, 
Și prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scoțându-ţi sânii pe jumătate din veștminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte, 
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip, 
Cărora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă, 
Și frumuseţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi făptura
Și n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem, 
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

S-aștept?

S-aștept să vie viața cu coșurile pline
Și să-mi aștearnă daruri din zări până la mine?
S-aștept în noaptea goală s-aud suind un pas
De prieten fără nume, străin și fără glas?
Cu aripi adormite în dimineața lunii
S-aștept să mi se-ntoarcă în streașină lăstunii?
S-aștept poate-amintirea să-și mai încerce cheia
La poarta dintre dafini, s-aștept cumva scânteia
Luminilor pierdute în pulbere și scrum?
La mine nu mai urcă de-a dreptul nici-un drum;
De-abia o cărăruie, o dâră ca de fum.
Nu intră nici o ușă, n-am prag, n-am pălimar, 
Doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arțar.
Ce să aștept să vie și ce să înțeleg, 
Când peste mine timpul se prăbușeste-ntreg? 

Despărțire

Când am plecat, un ornic bătea din ceaţă rar,
Atât de rar, că timpul trecu pe lângă oră.
I-am auzit întâia bătaie amândoi,
Pierzându-se-n noiembrie prelungă şi sonoră.

Poate mai bate încă momentul de atunci,
Poate-a tăcut îndată şi-aşteaptă să mai vie
Îmbrăţişarea veche, din nou precum a fost,
Şi lacrimile tale, în gara cenuşie.

Cu limbile-i oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră
De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam.
Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră?

Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut?
La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă
Şi cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat bătaia s-asculţi, pe cea din urmă?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

poezii photo 13705172_1231808203518884_1212893254_n_zpsh9xa712a.jpg