Noi, românii, ar trebui să conștientizăm, totuși, că am ajuns să trăim pe cont propriu individual, familial și de grup în semiobscuritatea unor scorburi comunicante - economice, politice, culturale sau religioase - pe care le-am adâncit în trunchiul și ramurile bătrânului arbore național. Ieșim arareori să vedem cu proprii ochi starea noastră în realitatea înconjurătoare, ne cam mulțumim cu variantele de opinii tip zvonuri care circulă pe culoarele noastre interioare. Trebuie să auzim că s-ar petrece fenomene majore semnificative pentru a ieși la gura scorburii să privim anotimpul, vremea, evenimentele care se petrec în lume.
Iată că de curând a venit rândul Simonei Halep să ne stârnească sentimentele naționale din cuferele sufletului. Din nou avem la unison bucuria și îngrijorarea de spectatori la niște evenimente importate. Simona reușește să ne dea senzația de părtași la succesele ei. Ne rugăm, tremurăm, ne bucurăm pentru ea. O facem atât de intens și de sincer încât, după consumarea seriei de evenimente pe care ea le-a provocat și pentru noi, ne vom stinge, vom mai privi o vreme cu nostalgie și resemnare afară, acolo unde ar fi atâtea de făcut dacă le-or face alții. Cum nu mai apare însă nimeni să ne injecteze adrenalină națională, oftăm, ne spunem iar că numai cu o floare nu se face primăvară și ne închidem la loc în propriile griji de supraviețuire - individuale, familiale sau de grup, străbătând prin semiobscuritatea scorburilor comunicante ale arborelui național.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu