miercuri, 30 iulie 2014

Alonso Amado (Lerín, Navarra, 13.09.1896 - Arlington, Massachusetts, 26.05.1952)

Sentiment și intuiție în lirică

- fragment -

Poetica unei poezii constă într-un mod coerent al sentimentului și într-o intuiție eficientă. Sentimentul nu este numai trăit, căci sentimente trăim cu toții, ci este contemplat și în același timp configurat calitativ de poet. În trăirea obișnuită sentimentele sunt ca o maree, cu valuri care înaintează și se retrag izbindu-se între ele, chiar dacă tălăzuirea în întregime urmează direcția vântului; în actul poetic se ajunge la unitatea intenționat creată a momentului sentimental. Intuiția constă într-o viziune penetrantă asupra realității, în descoperire unui sens al lucrurilor mai adânc decât cel practic, pe care li-l conferă intelectul nostru. Ce relație între sentimente și intuiție se păstrează în sufletul poetului liric? Poetul nu este purtătorul unei viziuni asupra lumii ordonată într-o cunoaștere rațională cu un sistem propriu de referințe, precum filosofii; și nici nu are nevoie de o perspectivă totală, exhaustivă, asupra lumii și vieții, oricât de difuză, ci de o perspectivă personală asupra lucrurilor, adecvată acestui unic moment (adecvată unității emoționale a momentului), de o intuiție care nu se teme că, în alte împrejurări, ar intra în conflict cu alte moduri nepereche de intuiție. Cu atât mai puțin e de presupus că, deși cu devieri sistematice, poetul liric pleacă de la o imagine interpretativă a lumii și vieții și sentimentele lui sunt o consecință a unei astfel de concepții. Putem spune, în schimb, că într-o operă lirică există o textură sentimentală organică și o imagine a vieții parțială și îngustă în chip specific, iar climatul sentimental și emoțiile lui mai pronunțate se află într-o relație de armonie cu imaginea realității prezentate. Dar e puțin probabil că acestei relații între ceea ce simte poetul ;i ceea ce intuiește i se poate aplica o relație cauzală. Nici măcar în poeziile cu temă episodică nu putem admite că modul sentimentului e determinat de modul realității. O realitate asemănătoare - disprețul arătat de ființa iubită - au exprimat poetic Gutierre de Cetina în faimosul madrigal și Gustavo Adolfo Bécquer în atâtea din rimele sale. Dar răceala „ochilor limpezi, senini” e contemplată de Cetina cu o melancolie din care nu lipsește o anume speranță galantă:

Ochi limpezi, senini
fiindcă astfel priviți, priviți-mă cel puțin.

La Bécquer sentimentul este o dorință puternică înșelată din chiar clipa în care s-a înfiripat:

Suspinele sunt aer și se duc în aer.
Lacrimile sunt apă și se duc în mare.
Spune-mi, femeie: când iubirea se uită,
știi tu încotro se duce?

Această comparație ne permite să vedem că modul realității pe care îl presupuneam analog și punct de plecare obiectiv (disprețul iubitei, în dubla sa întruchipare de iubire neîmplinită și de iubire pierdută) este astfel numai pentru simțul nostru practic, adică pentru o înțelegere intelectuală și utilitară a realității, departe încă de intuiția poetică. Aceasta caută și găsește în realitatea practică dată un sens original, trăit și contemplat cu puritate și prospețime, iar sensul acesta nu este altceva decât însuși sentimentul poetului. Sensul poetic pe care mânioasa privire a acelor ochi limpezi, senini este melancolia nelipsită de speranță; sensul pe care îl au suspinele, lacrimile și iubirea acum istovită este dorința fără de speranță încercată de Bécquer. Sensul poetic al unei realități este întotdeauna de natură sentimentală, nu rațională, și constă pur și simplu într-o coerență necesară între realitatea așa cum e înfățișată și modul sentimentului pe care îl exprimă. Din această intimă corespondență provine valabilitatea lui permanentă și universală, cu totul indiferentă față de lipsa de valabilitate rațională sau practică pe care i-o poate atribui gândirea.

(Din volumul Alonso Amado „Materie și formă în poezie”, traducere Angela Teodorescu-Martin, Editura Univers, București, 1982) 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu