Exerciții de lectură
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976
„Lui Mihai Ciupercescu această primă carte cu stimă și prietenie - Marian Papahagi, Cluj, aprilie 1977”
„Trăim într-un secol al criticii. Cu îngrijorare sau cu entuziasm, cu prefăcută resemnare sau cu o nedisimulată încercare de a convinge, spunem sau citim această frază explicit sau printre rânduri, urmărind proliferarea de metode și sisteme de aprecieri și opinii și izbutim chiar să realizăm - cât de paradoxal - că ajungem să citim și astăzi mai multă critică decât poezie, sau, pentru a ne instala într-o terminologie relativ curentă, mai multă metaliteratură decât literatură. S-ar părea că în această concurență, se trădează o aspirație imputată criticilor de către scriitorii din toate timpurile: critica ar fi geloasă pe condiția creației și atunci produsele sale se iau tot mai mult ca obiect pe ele însele și uită de misiunea lor primordială”...
În anii aceia tineri pentru noi, ne întâlneam programat de câteva ori pe săptămână, după-amiaza, în cartierul clujean Mănăștur, care atunci se construia și în care ajunseserăm să locuim. Marian își drămuia timpul, pentru că avea o familie abia închegată, dar și pentru că muncea enorm la catedră și pentru propria-i devenire. Mi-a spus că admiră la mine umanismul atât de ne la locul său într-un politehnist. Eram la vremea aceea fascinat de filosofia științei, deși lecturile în domeniu erau greu de găsit. Pe mine mă frapa la el uimitoarea capacitate de a citi și de asimila cantități enorme de literatură. Traiectoriile vieții ne-au inersectat câte un fragment de tinerețe, apoi ne-au separat și nu ne-am mai văzut decât ocazional, mereu în mare grabă, „pe șine” diferite. El a căpătat recunoaștere în Italia, ca doctor în litere „magna cum laude”, în 1972. În 1988 a devenit doctor în filologie și la Universitatea din București, cu o temă de literatură italiană veche. Am aflat într-o știre tv despre moartea sa prematură la Roma, în 1999. În fiecare 14 octombrie mi-l amintesc, încerc să reconstitui fragmente din trecut: personalitatea care a devenit Marian Papahagi mă copleșește, iar absența lui dintre noi mă devastează și pentru că o asociez unor momente ale tinereții, când nici nu bănuim ce ne rezervă viața.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu