sâmbătă, 12 iulie 2014

Pablo Neruda (12.07.1904 – 23.09.1973)

Omul invizibil

Eu râd, 
surâd
cu gândul la vechii poeți, 
ador toată
poezia scrisă, 
toată roua, 
luna, diamant, picătura
de argint scufundată, 
pe care fratele meu din vechime, 
a adăugat-o trandafirului, 
dar
surăd;
ei totdeauna spun : „eu", 
la fiece pas, 
orice li se Întâmplă
ei spun totdeauna „eu" ;
pe străzi
trec numai ei
sau aleasa inimii lor, 
nimeni altcineva ;
nu trec pescari, 
nici librari, 
nu trec zidari, 
nimeni nu cade
de pe vreo schelă, 
nimeni nu suferă, 
nici nu iubește, 
numai sărmanul meu frate, 
poetul ;
toate lui i se întâmplă, 
lui și celei iubite ;
nimeni nu trăiește, 
numai el singur, 
nimeni nu plânge de foame
sau de mânie, 
nimeni nu suferă-n versul lui
fiindcă nu poate
să-și plătească chiria;
si nimeni, în poezie, 
nu-i zvârlit în stradă, 
cu paturi și scaune, 
iar în fabrici, de-asemeni, 
nu se întâmplă nimic, 
nimic nu se-ntâmplă, 
se fac umbrele, pahare, 
arme, locomotive
se extrag minerale, 
scormonind infernul, 
se face grevă, 
soldații vin
și trag, 
trag în popor, 
adică
în poezie ;
dar fratele meu
poetul
e-ndrăgostit
ori suferă;
pentru că sentimentele lui
sunt marine, 
iubește porturile îndepărtate, 
pentru numele lor, 
și scrie despre oceane
pe care nu le cunoaște ;
el trece pe lângă viața
plină ca un știulete, de boabe, 
fără să știe, 
să o dezghioace ;
coboară și suie
fără s-atingă pământul, 
iar uneori
se simte foarte profund
și tenebros ;
e atât de imens
încât nu încape în sine însuși ;
se încurcă și se descurcă, 
se proclamă damnat, 
de-abia își mai poartă crucea
tenebrelor;
socoate că-i deosebit
de întreaga lume;
mănâncă în fiece zi, 
dar n-a văzut nicicând
un brutar, 
nici n-a intrat în vreun sindicat
al brutarilor, 
și astfel sărmanul meu frate
devine obscur, 
se sucește, se răsucește
și se socoate
interesant;
interesant, 
acesta-i cuvântul.
Eu nu-s mai presus
decât fratele meu, 
dar surâd, 
pentru că merg pe străzi
și singur eu nu exist;
viața curge, 
ca toate fluviile, 
eu sunt singurul
invizibil;
nu sunt umbre misterioase, 
nu-i întuneric, 
toată lumea-mi vorbește, 
toți vor să-mi povestească, 
îmi spun despre rudele lor, 
despre mizeriile lor
și bucuriile lor;
toți trec și
toți îmi spun câte ceva, 
și câte lucruri nu făptuiesc !
Despică lemne, 
înalță fire electrice, 
frământă, până-n toiul nopții, 
pâinea de fiece zi;
cu un drug de fier
perforează pământul, 
până-n adâncuri, 
și transformă fierul, 
în chei și zăvoare ;
se urcă la cer și poartă
scrisori, suspine, săruturi;
în orice poartă
e cineva, 
cineva se naște
sau mă așteaptă cea pe care-o iubesc;
și eu trec și lucrurile toate
îmi poruncesc să le cânt;
eu nu am vreme, 
trebuie la toate să mă gândesc :
să mă-ntorc acasă, 
s-alerg la partid...
Ce pot sa fac ?
Totul îmi poruncește
să spun, 
să cânt și să cânt mereu.
Totul e plin
de visuri și freamăt.
Viața-i o lacrimă
plină de cântec;
se deschide
și-n zbor se iscă
un cârd 
de păsări
ce vor să-mi spună ceva
și se lasă pe umerii mei.
Viața este o luptă, 
ca un fluviu ce-naintează
și oamenii
vor să îmi spună, 
vor să îți spună
pentru ce luptă
și dacă mor, 
pentru ce mor.
Iar eu trec și nu aflu timp
pentr-atâta viață.
Eu vreau
ca toți să trăiască
în viața mea, 
să cânte în cântecul meu.
Eu n-am importanță, 
eu n-am timp
pentru chestiunile mele.
Noaptea și ziua
trebuie să însemn ce se petrece
și să nu uit pe nimeni.
E-adevarat că, deodată, 
obosesc
și privesc înspre stele, 
mă-ntind în poiană. Trece
o gânganie ca o vioară ;
pun palma
pe un sân gingaș
sau pe șoldul
celei pe care-o iubesc ;
privesc catifeaua
întinsă
a nopții tremurătoare
cu înghețatele ei constelații.
Atunci
simt că-n sufletul meu se înalță
valul misterelor.
Copilaria, 
plânsul prin colțuri, 
trista adolescență.
Și vine somnul
și dorm
ca un butuc.
Adorm, 
de îndată, 
cu stele sau fără stele, 
cu dragostea sau fără dragostea mea.
Și când mă scol, 
noaptea s-a dus.
Strada s-a deșteptat
mai devreme ca mine :
merg la lucru
fete sărace;
pescarii se-ntorc
de pe ocean ;
minerii trec
în bocancii lor noi, 
intrând în mină.
Totul trăiește, 
toți trec, 
toți umblă grăbiți.
Iar eu de-abia am vreme
să mă îmbrac, 
trebuie să alerg :
nimeni nu poate
să treacă fără ca eu să știu
încotro merge și ce
i s-a întâmplat.
Nu pot să trăiesc
fără viață, 
să fiu om, fără om ;
și alerg, și văd, și aud, 
și cânt.
Stelele n-au
ce-mpărți cu mine;
singuratatea nu are
nici floare, nici fruct.
Dați-mi, pentru viață, 
viețile toate ;
dați-mi toată durerea
lumii întregi, 
o voi preface-n speranță.
Dați-mi
bucuriile toate
chiar pe cele mai tainice, 
căci, de n-ar fi așa, 
cum le-am afla ?
Trebuie sa le dezvălui.
Dați-mi
lupta
de fiece zi, 
căci ea este cântecul meu.
Și astfel vom merge uniți, 
alături, 
oamenii toți:
cântecul meu îi unește, 
cântecul omului invizibil
ce cântă cu oamenii toți.

Poemul V

Ca tu să mă auzi,
cuvintele mele 
se îngustează câteodată 
precum urmele pescăruşilor pe plaje.

Colier, clopot ameţit
pentru mâinile tale gingaşe ca strugurii.

Şi îmi privesc cuvintele din depărtare.
Ele găsesc un adăpost mai cald în tine decât în mine.
Ca iedera se înalţă pe vechile-mi dureri.

La fel suie ziduri ceţoase.
Tu eşti vinovată pentru o astfel de trudă.
Ele zboară din bârlogul meu întunecat.
Totul se umple de tine, şi tu umpli totul.

Înaintea ta, au populat golul pe care tu l-ai cucerit,
şi îmi sunt mai vecine în tristeţe decât tine.

Acum vreau ca ele să spună ce-am vrut eu să-ţi spun 
şi să te facă să auzi aşa cum eu aş vrea să mă auzi.

Vânturile obidei încă le mai mângâie, ca întotdeauna.
Câteodată, uraganele viselor le zdrobeşte.
Poţi asculta şi alte voci în vocea mea îndurerată.

Bocetul bătrânelor guri, sângele vechilor rugi.
Iubeşte-mă, pereche. Nu mă abandona. Urmează-mă.
Urmează-mă, pereche, pe acest val de obidire.

Şi cuvintele mele prind culoare în iubirea ta.
Totul se umple de tine, şi tu umpli totul.

Voi preface cuvintele într-un colier infinit
pentru mâna ta albă, gingaşă ca strugurii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu