marți, 12 august 2014

Ion Barbu (Dan Barbilian, 18.03.1895, Câmpulung-Muscel, 11.08.1961, București)

Umanizare

Castelul tău de ghiață l-am cunoscut gândire: 
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit 
De noi răsfrângeri dornic, dar nicio oglindire, 
În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit. 

Am părăsit în urmă grandoarea ta polară 
Și-am mers, și-am mers spre caldul pământ de miazăzi, 
Și sub un pâlc de arbori stufoși, în fapt de seară, 
Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri. 

Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg, 
mi-ai apărut - sub chipuri necunoscute mie, 
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg, 
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie! 

Sub înfloriții arbori, sub ochiul meu uimit, 
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare, 
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit 
Se revarsă divinul în luturi pieritoare. 

O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit 
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate, 
Să spintece vazduhul și - larg și înmiit - 
Să simtă că vibrază în lumi nenumărate... 

Și-n acel fapt de seară, uitându-mă spre Nord, 
În ceasul când penumbra la orizont descrește 
Iar seara întârzie un somnolent acord, 
Mi s-a părut că domul de ghiață se topește.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu