duminică, 28 septembrie 2014

Henry-Eugène Delacroix (16.01.1845 - 26.04.1930)


Este esența lucrurilor, în singularitatea sa concretă, un dat nemijlocit al conștiinței estetice? Chiar dacă ar exista gata constituită în afara noastră, tot ar trebui să o realcătuim în actul estetic, așa cum realcătuim prin vorbire limba care există în afara noastră. Dar este ea gata constituită? Trebuie să o reconsiderăm? Dacă ea e preexistentă nouă, idealismul devine imediat realism. Iar pentru a rămâne în idealism se impune ca noi să ne suprimăm datele și lucrurile din activitatea creatoare a spiritului. Pentru a-l urma pe Hegel trebuie să ajungem până la capătul gândirii lui. Acolo unde îi reproșa lui Kant subiectivismul: Kant nu percepe unitatea lumii decât sub forma ideilor subiective ale rațiunii; el vede corect în artă reconcilierea naturii cu libertatea, a sensibilității cu inteligența, dar din punctul lui de vdere reconcilierea aceasta este integral subiectivă decurgând din înțelegerea intuitivă și din judecata reflectorizantă. Acestei obiecții a lui Hegel i se poate ridica obiecția potrivit căreia esența obiectivă, de natură spirituală, pentru a deveni spirit ar trebui să fie capabilă să alcătuiască sau măcar să se poată insinua în viața spirituală. Pentru că Ideea se expune mereu pericolului de a deveni lucru și astfel de a înceta să mai fie spirit. Idealismul în artă sub forma „Esențialismului” nu este oare la fel de arbitrar și de superficial ca și „Realismul”? Fiecare din aceste două concepții o spulberă lesne pe cealaltă și în același timp greșesc amândouă. La drept vorbind, amândouă se întemeiază pe un postulat în fond comun: realismul empirix, respectiv realismul transcendent, așadar ambele pe realism. Însă nimic nu obligă la acceptarea acestui postulat. Pentru a rămâne în acord cu observația psihologică, idealismul nu are decât să-și aplice propria doctrină. Arta este fabricație și produs spiritual, precum și limbajul sau religia. 

Conștiința estetică este de fapt activitate creatoare. Astfel că Ideea nu este de fapt decât crearea simultană a conținutului și a formei. Spiritul fabrică în același timp coținutul și ansablul de procedee și de simboluri care să-l exprime. Copacul pictorului nu reprezintă, așa cum vroia Schopenhauer, acel copac din afara timpului și a spațiului, fără vreo legătură cu lumea pământeană; ci este percepția vizionară a unei existențe extrem de concrete, pe care sufletul artistului o construiește pornind de la o sugestie; la drept vorbind nici nu este vorba despre un copac, ci de o vibrație a întregii sensibilități și a întregului suflet, potrivit indiciilor pe care natura le furnizează și care sunt mai puțin calități gata confecționate exterior, cât mai ales un apel la o infinitate calități; nu este vorba de date, ci de o re-creație după o temă dată; așa se explică de ce arta, la capătul travaliului său, atunci când a izbândit, ne pune în prezența unor lucruri noi, nu a unor copii, nu a unor imagini. Ea nu ajunge la asemănare decât cu condiția de a-și reface modelul. Cum nu este nici contemplare a Ideilor. Ci este actualizare a spiritului. Istoria percepției estetice, a percepției în general, ne arată cum o activitate, mai întâi vagă și confuză, și niște sugestii senzoriale, și ele la început vagi și confuze, se precizează prin interacțiune și se in-formează prin contact și schimb reciproc. Pretinsul dat extern nu se prezintă niciodată în stare pură, ci întotdeauna ca elaborat al spiritului. Nu există dat estetic fără o viziune artistică; viziunea artistică este însăși opera de artă, iar opera este într-un anume sens imanentă impresiei pe care o iscă.
(Notițe personale din anii '80 pe marginea „Eseului activității artistice” - Delacroix - 1927)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu