vineri, 26 septembrie 2014

Thomas Stearns Eliot (26.09.1888 – 04.01.1965)


Rapsodie într-o noapte cu vânt

Ora douăsprezece.
Pe toată întinderea acestei străzi
Acum suspendată într-o sinteză lunară,
Incantaţiile şoptitoare ale lunii
Dizolvă planurile amintirii
Cu toate legăturile ei limpezi,
Cu toate diviziunile şi preciziile ei.
Şi fiecare felinar sub care trec în drumul meu
Pulsează ca o tobă resemnată,
Iară prin spaţiile întunecimii
Miezul de noapte zgâlţâie amintirea
Aşa cum un nebun zgâlţâie o muşcată uscată.

Unu şi jumătate,
Felinarul scuipând înecându-se,
Felinarul mormăind,
Felinarul spunând, „Priveşte la femeia aceea
Cum şovăie înspre tine în lumina uşii
Deschisă asupra ei ca un rânjet.
Vezi, tivul rochiei îi e
Şi sfâşiat şi pătat de nisip,
Şi vezi cum colţul ochiului
I s-a strâmbat ca un ac răsucit”.

Amintirea aruncă în sus înaltă şi uscată
O-adunătură de lucruri strâmbate,
O creangă frântă undeva pe plajă
Mâncată până la lemn, şi lustruită
Ca şi cum lumea întreagă şi-ar fi divulgat
Taina scheletului,
Ţeapăn şi alb.
Un arc plesnit în curtea unei fabrici,
Rugina agăţându-se de forma părăsită de putere
Dură, contorsionată, gata să plesnească.

Două şi jumătate,
Felinarul spunând,
„Observă cum pisica se chirceşte în rigolă,
Şi îşi strecoară limba afară
Şi devorează o bucată de unt rânced”.
Tot astfel mâna copilului, în gest automat,
S-a întins furişe şi a strecurat în buzunar o jucărie care aluneca pe chei.
Nu mai vedeam nimic altceva decât ochiul acelui copil.
Am văzut ochi în stradă
Cum încercau să spioneze prin obloane luminate,
Şi într-o după-amiază un crab într-o băltoacă,
Un crab bătrân cu ochelari pe spinare,
S-a încleştat de capătul băţului pe care eu i l-am întins.

Trei şi jumătate,
Felinarul scuipând,
Felinarul mormăind în întuneric.
Felinarul fredonând,
„Priveşte luna,
La lune ne garde aucune rancune,
Îţi face semn dintr-un ochi fără putere,
Şi mai surâde în colţuri.
Şi netezeşte părul ierburilor.
Luna şi-a pierdut memoria,
Şi un vărsat de vânt decolorat îi cojeşte faţa,
Mâna ei răsuceşte un trandafir de hârtie,
Care miroase a praf şi a apă de colonie,
E singură
Cu toate mirosurile vechi nocturne
Care-o străbat şi i se încrucişează în cap”.
Şi vine o reminiscenţă
A unor muşcate uscate, fără soare
Şi a prafului prin crăpături,
Mireasma castanilor în străzi,
Mirosurile femeieşti în camerele oblonite,
Şi ale ţigaretelor pe coridoare
Mirosurile cocteilurilor în baruri.

Felinarul spunând,
„Ora patru,
Uite numărul pe uşă.
Amintire!
Ai cheia,
Becul acesta slab îşi desface un inel pe scară.
Urcă.
Patu-i făcut; periuţa de dinţi ţi-atârnă pe perete,
Lasă-ţi pantofii la uşă, dormi, pregăteşte-te pentru viaţă”.

Ultima răsucire a pumnalului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu