marți, 21 octombrie 2014

George Topîrceanu (20.03.1886, București - 07.05.1937, Iași)

Balada morții

Cobora pe Topolog
Dintre munți, la vale
Și la umbra unui stog
A căzut din cale.
În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa
El era drumeț sărman
Muncitor cu sapa.
Oamenii l-au îngropat
Într-un loc aiurea,
Unde drumul către sat
Taie-n lung pădurea.

Și de-atunci, lângă mormânt,
Plopi cu frunza rară
S-au zbătut ușor în vânt,
Zile lungi de vară.
Soarele spre asfințit
Și-a urmat cărarea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea și uitarea.
Dimineața ca un fum
Urcă pe coline,
Zvon de glasuri dinspre drum
Până-n preajmă-i vine.
Peste vârfuri lunecând
În argint, condurii
Înfioară când și când
Liniștea pădurii
Numai colo-ntr-un frunzar
Galben în lumină,
Stă pe-o creangă de arțar
Pasăre străina.
Stă și-așteaptă fără glas
Parcă să măsoare
Cum se mută, ceas cu ceas,
Umbra după soare

*

Astfel, tot mai neștiut
Spre adânc îl fură
Și-l îngroapă-n sânu-i mut
Veșnica Natură.

Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări,
Nopți adânci cu lună.
Iar când norii-nvăluiesc
Alba nopții Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vânturi lungi de toamnă

Păinjiniş

În plasa gândurilor mele de lumină
Ţi-am prins imaginea: o viespe
Subţire-n mijloc, ageră şi fină.

O adiere poate s-o desprindă
Din luminosul ei hamac.
Să cadă ca o floare pe faţa unui lac,
Să-i tulbure metalica oglindă...

E seară... Plopii înşiraţi în zare
Se sting departe -
Văpăi de umbră, facle funerare
La căpătâiul zilei moarte...

De ce să-mi stai zadarnic împotrivă?
Rămâi a mea...
O, nu te zbate, dulcea mea captivă, -
Reţeaua fină s-ar cutremura
Şi fiecare fir întins prea tare
Mă doare...

Că le-am urzit – păianjen solitar -
Nu din argintul razelor de lună,
Ci din fiorul unui vis bizar
Pe care Noaptea mi-l aduce-n dar
Ca să-l trăim o clipă împreună...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu