joi, 8 septembrie 2016

Năduf (eseu)

Via Christian Schloe Surreal Art Prints

Sunt un observator, nu și, implicit, un comentator. Adică nu sunt analistul cu pretenții de obiectivitate, detașare și răceală, purtând la el mereu puncte pe „i” personale – opinii cu aer doct. Altfel spus, mă afectează și pe mine toate ce se întâmplă în jur, oricât de mare îmi este efortul de a mă izola interior. Și oricât de mult înaintarea în vârstă mi-ar spune că nu mai e vremea mea. Nu pot să nu constat, cu neplăcere, că suntem, că am devenit contestatari într-o exagerat de mare măsură. Însă niște contestatari nonsolidari, pasivi, mai degrabă moralizatori. Niște gălăgioși. Facem orice dinaintea evidențelor, a celor care nu ne avantajează îndeajuns sau a celor care nu ne iau deloc în seamă, pentru a le dezice: țipăm, înjurăm, mințim, înșelăm. Iar de zeci de ani buni nici evidențele istoriei, nici evidențele prezentului, nu ne avantajează. Iată-ne deci contestând inerțial mai tot ce ne iese în cale. În așa măsură zeloși și într-atât de globalist, încât nici nu vedem că adesea ajungem să ne contrazicem și pe noi. Și facem asta numai din gură. Dar cu gura mare, neapărat, chit că ne pricepem sau nu la ceea ce spunem. E calea prin care ne afirmăm, în virtutea dreptului la liberă expresie. Ce dacă nu mai avem când să ascultăm ce se mai zice (dinspre oamenii care au cu adevărat ce spune), ce dacă știm că nu ne facem auziți? Ce dacă nici noi pe noi nu ne auzim ce debităm? Important este să ne luăm pietrele de pe inimă, năduful, frustările.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu