Timpul insomniilor SORGINTEA

Salvador Dali

Gândurile

plafon de nori nepământeni traversând cerul înalt al minții

însoțit de precipitații abundente de cuvinte

Sentimentele

anotimpuri dezordonate pe cerul adânc nepământean al sufletului 

Omul

hologramă - ecou - materializare

căutându-și zadarnic sorgintea prin văile unui relief tectonic

bântuit de gânduri și sentimente

Realitatea mea

Am fost un pro-Băsescu, fără să fi fost băsist. Simpatia și susținerea mea moderată a durat cam până la jumătatea primului său mandat de Președinte. Apoi, încet-încet, personajul politic a început să alunece din culmea admirației mele până s-a confundat și s-a cufundat în cloaca politicianismului ordinar postdecembrist. În această cloacă a excelat și s-a dovedit între cei mai fioroși și mai periculoși protagoniști. Nu pot spune că în luptele din noroiul politic nu am savurat scârbit, cu deosebire, modul în care Băsescu a umilit un prim ministru duplicitar, mincinos și arogant, secondat de o penibilă care se deghizase în costum de ministru la finanțe.
Aseară l-am văzut din nou pe Băsescu la postul Realitatea tv. O emisiune în care, cu turle și trâmbițe, o sumă de jurnaliști își propuseseră să spargă ratingul pe seama unui fost Președinte. Sub zâmbetele lor protocolare colții le străluceau amenințător. Emisiunea era patronată de Octavian Hoandră. Cosmin Gușe nu a coborât în arenă, privind de undeva dintr-o lojă ascunsă. Intenționa să intervină în final doar să-și pună bocancul expert, de autointitulat analist, pe grumazul învinsului. Rareș Bogdan și-a făcut apariția mai târziu, etalându-și încrezător cunoscuta aroganță, decis să salveze el situația penibilă în care ajunseseră deja colegii lui, abia trăgându-și sufletul. Furibund, s-a acoperit și el de ridicol. În cele din urmă, Băsescu a învins și a plecat.
Mi s-a confirmat în seara asta:
- Băsescu rămâne cel mai abil, versat și periculos animal politic din viața publică românească;
- Cosmin Gușe a rămas un propagandist, un demagog, un Cațavencu care și-a luat o televiziune la care să se poată auzi și admira de câte ori vrea.
- Rareș Bodan e un simplu ziarist, orgolios, arogant, cu tupeu, îndrăgostit de sine;
- Octavian Hoandră este un acultural care se adoră, căzând în extaz în fața întrebărilor infantile, conținând propriul răspuns, adresate unor oameni de cultură;
- Klaus Iohannis a fost departe și se tot îndepărtează de realitatea politică;
- Societatea românească traversează poate cea mai neagră perioadă din existența sa.

Starea vremii (politice)

                                                                Desen: Valeriu Mladin

În sfârșit D.V. a fost izolat. Foarte târziu, societatea românească îngăduindu-i prin asta să adauge păcatelor lui din trecut noi și la fel de păgubitoare păcate până acum. Iată de ce izbânda de azi a justiției nu este de fapt o izbândă. Mai ales că sunt încă atâția, asemenea lui D.V., lăsați să-și facă de cap, să se ofere modele politicienilor tineri, să-i molipsească și pe ei cu păcate, încărcându-i de vini pe care ar fi putut să le evite dacă societatea i-ar fi izolat după ' 89 pe monștrii trecutului. D.V. în sfârșit a fost neutralizat însă, din păcate, prezentul ne rămâne bântuit de stafiile din trecut, travestite în purtătoare ale viitorului. De aceea vremea peste România se anunță cețoasă pentru încă o lungă perioadă de timp.

Omul abstract

Nu pentru prima oară, așadar din nou, de vreo două ore curentul electric la domiciliul meu s-a întrerupt. Sunt panicat. Echilibrul și armonia în microuniversul meu existențial sunt dependente de electricitate, de apă și canalizare, de sevicii de salubritate, de farmaciile din zona în care locuiesc. De alte și alte nimicuri care nu depind de mine, dar îmi alcătuiesc calitatea vieții. Îmi sunt indispensabile și totuși nu îmi pun problema cum am ajuns la asemenea condiționare față de ele, de unde, de când și de ce le am.

Nu este pentru prima oară când, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, măcar una din aceste nevoi îmi este suspendată. Fiind independente de voința și de capacitățile mele, eu le plătesc, deci le pretind. Plătesc serviciile de care beneficiez, îi plătesc pe cei pe care i-am delegat să-mi administreze mediul în care trăiesc, pe cei care îmi garantează drepturi, libertăți și siguranță, pe cei care nu mă ajută pe mine, însă spun că dintr-o contribuție din parte-mi le-ar fi mai facil lor să-i ajute pe alții, cu nevoi speciale.

Cum spuneam, de câteva ceasuri am o pană de curent la mine acasă. Sunt la zi cu plăție, deci nu ar trebui să trec prin asemenea situații. Enelul este entitatea pe care am angajat-o să-mi asigure curent electric. Deci apelez telefonic Enelul. „Avem o defecțiune tehnică în zonă, aveți răbdare că se va remedia, doar că s-ar putea să dureze...” Pentru situații de felul acesta, când sunt expediat rapid fără să mi se soluționeze problema, eu contribui la plata unei întregi administrații locale. Știind deja că sunt niște incompetenți cu pretenții, mă duce gândul la banii pe care îi dau pentru existența unei stufoase dar vagi admistrații centrale. La cine să apelez? Cunosc doar câteva nume, din cauza notorietății lor. Să fie Băsescu? Sau Ponta? Poate Cazanciuc? Sau Ioana-Maria Petrescu? Ciorbea o fi mai breaz? Maior? Oprea?... La oricare din ei aș apela, cel puțin o parte din ceilalți i s-ar opune tacit sau în gura mare. Conștientizez că nimeni din adminstrație nu e „omul meu” și că eu, deși nu mă cunoaște niciunul, contez ca „omul abstract și potențial al fiecăruia din ei ”.  Un manipulat, pentru că pentru ei și nevoile mele sunt abstracte. Și apoi, acum sunt atât de copleșiți de griji cu adevărat importante. Se întreabă, printre altele, cu ce i-aș putea ajuta eu pe ei, cu cine voi vota când voi vota... Chiar, eu cu cine să votez? 

Scuze, dar s-a aprins lumina... Pe altă dată...

Alonso Amado (Lerín, Navarra, 13.09.1896 - Arlington, Massachusetts, 26.05.1952)

Sentiment și intuiție în lirică

- fragment -

Poetica unei poezii constă într-un mod coerent al sentimentului și într-o intuiție eficientă. Sentimentul nu este numai trăit, căci sentimente trăim cu toții, ci este contemplat și în același timp configurat calitativ de poet. În trăirea obișnuită sentimentele sunt ca o maree, cu valuri care înaintează și se retrag izbindu-se între ele, chiar dacă tălăzuirea în întregime urmează direcția vântului; în actul poetic se ajunge la unitatea intenționat creată a momentului sentimental. Intuiția constă într-o viziune penetrantă asupra realității, în descoperire unui sens al lucrurilor mai adânc decât cel practic, pe care li-l conferă intelectul nostru. Ce relație între sentimente și intuiție se păstrează în sufletul poetului liric? Poetul nu este purtătorul unei viziuni asupra lumii ordonată într-o cunoaștere rațională cu un sistem propriu de referințe, precum filosofii; și nici nu are nevoie de o perspectivă totală, exhaustivă, asupra lumii și vieții, oricât de difuză, ci de o perspectivă personală asupra lucrurilor, adecvată acestui unic moment (adecvată unității emoționale a momentului), de o intuiție care nu se teme că, în alte împrejurări, ar intra în conflict cu alte moduri nepereche de intuiție. Cu atât mai puțin e de presupus că, deși cu devieri sistematice, poetul liric pleacă de la o imagine interpretativă a lumii și vieții și sentimentele lui sunt o consecință a unei astfel de concepții. Putem spune, în schimb, că într-o operă lirică există o textură sentimentală organică și o imagine a vieții parțială și îngustă în chip specific, iar climatul sentimental și emoțiile lui mai pronunțate se află într-o relație de armonie cu imaginea realității prezentate. Dar e puțin probabil că acestei relații între ceea ce simte poetul ;i ceea ce intuiește i se poate aplica o relație cauzală. Nici măcar în poeziile cu temă episodică nu putem admite că modul sentimentului e determinat de modul realității. O realitate asemănătoare - disprețul arătat de ființa iubită - au exprimat poetic Gutierre de Cetina în faimosul madrigal și Gustavo Adolfo Bécquer în atâtea din rimele sale. Dar răceala „ochilor limpezi, senini” e contemplată de Cetina cu o melancolie din care nu lipsește o anume speranță galantă:

Ochi limpezi, senini

fiindcă astfel priviți, priviți-mă cel puțin.

La Bécquer sentimentul este o dorință puternică înșelată din chiar clipa în care s-a înfiripat:

Suspinele sunt aer și se duc în aer.

Lacrimile sunt apă și se duc în mare.

Spune-mi, femeie: când iubirea se uită,

știi tu încotro se duce?

Această comparație ne permite să vedem că modul realității pe care îl presupuneam analog și punct de plecare obiectiv (disprețul iubitei, în dubla sa întruchipare de iubire neîmplinită și de iubire pierdută) este astfel numai pentru simțul nostru practic, adică pentru o înțelegere intelectuală și utilitară a realității, departe încă de intuiția poetică. Aceasta caută și găsește în realitatea practică dată un sens original, trăit și contemplat cu puritate și prospețime, iar sensul acesta nu este altceva decât însuși sentimentul poetului. Sensul poetic pe care mânioasa privire a acelor ochi limpezi, senini este melancolia nelipsită de speranță; sensul pe care îl au suspinele, lacrimile și iubirea acum istovită este dorința fără de speranță încercată de Bécquer. Sensul poetic al unei realități este întotdeauna de natură sentimentală, nu rațională, și constă pur și simplu într-o coerență necesară între realitatea așa cum e înfățișată și modul sentimentului pe care îl exprimă. Din această intimă corespondență provine valabilitatea lui permanentă și universală, cu totul indiferentă față de lipsa de valabilitate rațională sau practică pe care i-o poate atribui gândirea.

(Din volumul Alonso Amado „Materie și formă în poezie”, traducere Angela Teodorescu-Martin, Editura Univers, București, 1982) 

Încaieră-i Doamne!

Politica românească este un interminabil spectacol televizat de prost gust. Este pe măsura publicului larg care nu vede nici o legătură directă între „aventurile” de pe ecrane și din ziare și calitatea vieții lui. Ceva-ceva influnțe ar fi, zic criticii mai elevați, însă acestea, dacă ar fi, sunt invizibile și nefondate. Alimentele, pâinea cea de toate zilele, bunurile de consum nu au venit niciodată pe mese și în case de la televizor. Oamenii văd o legătură a caltății vieții lor numai cu munca prestată de fiecare la serviciu sau la el acasă, cu învățătorul, cu popa și cu șeful de post - ca de când lumea. Structura vieții democratice la care sunt chemați le pare prea înaltă (ierarhizată) și sofisticată (birocratică) atâta timp cât pe ei îi menține numai la sol sau la subsol. Le sunt vizibile doar câteva funcții, de obicei cele de primari și de președinți. Ăștia ar trebui să le dea și lor câte ceva din ce promit, însă știu că-i mint și s-au obișnuit să nu se țină de cuvânt. Și poate că viața ar trena așa, cu necazuri și bucurii mocnite, anonime, dacă nu ar exista vacarmul continuu dinspre politică. Un spectacol televizat care îi animă pe toți ca nimic altceva. Oamenii aplaudă, înjură, râd sau se plâng în fața televizoarelor, apoi pe ulițe și în crâșme. Iar între rugăciunile de la miez de noapte nimeni nu uită să mai adauge: „Încaieră-i Doamne!”

De la Simona Halep la starea națiunii

       Noi, românii, ar trebui să conștientizăm, totuși, că am ajuns să trăim pe cont propriu individual, familial și de grup în semiobscuritatea unor scorburi comunicante - economice, politice, culturale sau religioase - pe care le-am adâncit în trunchiul și ramurile bătrânului arbore național. Ieșim arareori să vedem cu proprii ochi starea noastră în realitatea înconjurătoare, ne cam mulțumim cu variantele de opinii tip zvonuri care circulă pe culoarele  noastre interioare. Trebuie să auzim că s-ar petrece fenomene majore semnificative pentru a ieși la gura scorburii să privim anotimpul, vremea, evenimentele care se petrec în lume. 

     Iată că de curând a venit rândul Simonei Halep să ne stârnească sentimentele naționale din cuferele sufletului. Din nou avem la unison bucuria și îngrijorarea de spectatori la niște evenimente importate. Simona reușește să ne dea senzația de părtași la succesele ei. Ne rugăm, tremurăm, ne bucurăm pentru ea. O facem atât de intens și de sincer încât, după consumarea seriei de evenimente pe care ea le-a provocat și pentru noi, ne vom stinge, vom mai privi o vreme cu nostalgie și resemnare afară, acolo unde ar fi atâtea de făcut dacă le-or face alții. Cum nu mai apare însă nimeni să ne injecteze adrenalină națională, oftăm, ne spunem iar că numai cu o floare nu se face primăvară și ne închidem la loc în propriile griji de supraviețuire - individuale, familiale sau de grup, străbătând prin semiobscuritatea scorburilor comunicante ale arborelui național. 

Despre ceața prejudecăților

          În urmă cu exact doi ani, debutant, deci ignorant, în toate aspectele fb, scriam pe bogul acesta un articolaș stângaci referitor la apologie și apologet, mai exact despre spaima pe care o resimțeam că aș fi manipulat în privința opțiunilor ce abia mi le conturam despre cele ce se publicau aici în general, despre creațiile literare în special. Eram interesat în a-mi face o părere despre situarea mea între cei care scriu, pentru că și eu scriu.

          Aș face aici o paranteză, poate cam prea lungă, pentru a clarifica și a mă clarifica. Eu scriu și citesc, fără a mă considera de meserie scriitor sau exeget. Întotdeauna am făcut diferență între cei care dobândesc o meserie prin „calificare la locul de muncă” și cei care o fac prin școală. Cred că aici democrația nu-și are loc, iar „școala vieții” și „școala școală” sunt compartimente diferite. Nu de tip „clasa a doua” și „clasa întâi” ca la tren, „rău” și „bun” ca în etică, „urât” și „frumos” ca în estetică sau ca în logică „fals” și „adevărat”. Cred că aici intrăm în domeniul axiologiei, al valorilor. Experiența, cunoașterea practică, nu este în competiție valorică față de cunoașterea teoretică. Ele sunt complementare, aportul lor, de factură diferită, este esențial în problema cunoașterii. Doar că unul pune la bază gândirea și activitate practică, celălalt gândirea și activitatea imaginativă și creativă. Iar cel mai frecvent în viață, odinal, practica succede imaginativul.

         Departajarea teoretică de mai sus nu are corespondent în concret. Nimeni nu poate fi numai practician sau numai teoretician. Cum nimic în viață nu este net de natură practică sau net de natură teoretică. Numai că, din acest amestec ce ne este dat, fiecare pentru sine încearcă aleagă ce i se potrivește: unii sunt „de mână stângă”, alții „de mână dreaptă”, cum sunt și destui „ambidextri”. În timp ce realitatea incită la provocări de un tip sau altul în funcție de gradul în care îi este cunoscută natura: necunoscutul reclamă cercetare, studiu, cunoaștere teoretică în primul rând, natura deja cunoscută este de abordat preponderent practic și pragmatic.

          În sfera relațiilor interumane normale, adică de bun simț și fundamentate valoric, departajarea se face iar resimțită, formal, informal sau mutual, Unii ne ocupăm de proiecte și proiectări, alții de execuție și realizări. Cei care se cred deasupra ambelor îndeletniciri ar trebui să devină academicieni. Cum însă asta nu e la îndemâna oricui, ei teoretizează în domeniul practicii și îndeamnă la productivitate în domeniul cercetării, proiectării și creativității. Dar cei mai mulți au intrat în politică și se dau „ce vrea mușchii lor”.  

        Ar fi cazul să închid paranteza, nu înainte de a mai preciza despre mine că, oricât de modest m-aș pretinde, îmi mai îngădui din când în când opinii, sugestii, gânduri personale dincolo de ce pretind că sunt. Le scriu, dar tot nu mă consider scriitor, exeget, critic. Sunt „venetic” în acest spațiu și pot sau nu pot fi acceptat/asimilat doar de cei care îl administrează legitim.

          Începusem să spun că în urmă cu doi ani, în mediul străin ce-mi era fb, mi-a fost acceptată „prietenia” de către un domn cunoscut „formal” drept scriitor (membru al uniunii, profesor la litere, publicist). Dar avea domnia sa în juru-i un câmp gravitațional (uman) care îmi dădea impresia că numai prin intermediul lui aș putea avea acces la personalitatea scriitoricească. Asta mi-a stârnit reticența adolescentină pe care am manifestat-o cândva și față de literatura rusă ce mi se insinua dinspre URSS. O avangardă de apologeți așadar, studenți întârziați ai domniei sale probabil, mă antrenau la intonări de aplauze cu fiecare prilej a apariției „domnului profesor”. Mă simțeam tras de mânecă, ca atunci când nu demaram scandări entuziaste la cuvântările publice ale tovarășului. Am reacționat atunci cu un „timid curajos” articol, cum am spus la început, apoi am trecut de la reticență, la respingerea a tot ce vedeam cu titlu de autor.

          Mai târziu am reușit să citesc, pe sărite, din scrieri. Prejudecățile deja formate îmi întunecau judecata prezentă, făcândându-mă să persist în prima impresie. Totuși mă contraria faptul că vedeam destui scriitori cititori a ceea ce decretasem că mie nu-mi place. Mi-am consolat și consolidat părerile, presupunând că, justificat, „seniorii” scriitori se susțin între ei, iar cei tineri au nevoie să intre în grațiile „zeilor”. 

          Am ajuns în faza în care să constat că sunt și aspecte acceptabile, agreabile, impresionabile - și din perspectiva mea - în ceea ce citesc la acest domn. Greu și încet sccriitura sa îmi devine accesibilă, ce-i drept, pe fragmente, pe sărite. În schimb alții, care mi-au fost simpatici tare la început, au început, tot ușor, să decadă în preferințele mele (dar asta e altă poveste; cum altă discuție este legată de impostura care a penetrat toate mediile formale și informale). Oricum, e semn că după atâta timp prejudecățile mi se ridică precum o ceață.

           

Gânduri

Nu mai cred că scriitorii de azi sunt persoane... alese (de muze, de har, de cuvinte, de destin sau de providență). Cei mai mulți se aleg singuri.

Purtăm în noi falii care ne provoacă frecvent cutremure interioare.

Nu avem stare. Suntem un permanent amestec de stări...

Când alegem, nu suntem de fapt aleși?

Inima bate cu disperare în noi, dar nu îi răspundem decât arareori.

Iubirea, nici chiar timpul nu o poate șterge.

Poate ar fi să conștientizăm că din momentul în care ajungem să practicăm ceea ce știm, 

procesul nostru de învățare s-a cam apropiat de saturație/plafonare.

Impregnat de această realitate, mă întreb care o fi realitatea mea și cum o fi ea.

Singurătatea nu presupune și liniște, doar liniștea presupune singurătate.

Între vis și realitate se face punte cuvântul.

Iertarea vine după uitare.

Cărțile sunt inserții în pereții nevăzuți ai cotidianului ale unor existențe

 - personaje, întâmplări, locuri, idei - 

care, chiar dacă poate nici nu au existat aievea, 

persistă în prezentul continuu mai concret și mai îndelung decât viețile marii majorități ai cititorilor lor.

Sunt scrieri în fața cărora trebuie să te așezi cu apetit pentru citit, 

cum sunt și scrieri care îți deschid apetitul de la primele rânduri.

Timpul ne-a fost dat fiecăruia pentru ca începutul și sfârșitul să nu ni se suprapună...

Celor ce pot și vor să creadă

„Poezia este arta de a pune în mişcare imaginaţia noastră cu ajutorul cuvintelor.” - Arthur Shopenhauer în „Cu privire la estetica poeziei” 

„Poezia este o conspiraţie a ideilor, contra tuturor conspiraţiilor” - Octav Bibere

„Poezia este căsătoria realităţii cu idealul, în sufletul poetului.” - Bogdan Petriceicu Hașdeu

„Poezia este aspiraţia-plâns a umanităţii şi, în acelaşi timp, satisfacţia-fruct a Divinităţii.” - Sri Chinmoy 

„Poezia este o luare în posesiune a realului, o primă reaşezare şi lărgire a hotarelor realităţii în înţelegerea noastră.” - Friedrich Hölderlin

„Poezia este o ştiinţă la fel de exactă ca şi geometria.” - Gustave Flaubert

„Poezia este arta de a crea grădini imaginare cu broaşte reale.” – Marianne Moore

„Poezia este limbajul prin care omul îşi explorează propria uimire.” - Christopher Fry

„Poezia este tot ceea ce merită să ne amintim în viaţă.” - William Hazlitt

„A crea ceea ce niciodată nu vom vedea, aceasta-i Poezia.” - Gerardo Diego în „Poezie spaniolă”

„Poezia este un mod ceremonial, ineficient, de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale.” - George Călinescu în „Principii de estetică” (1939)

„Poezia nu reprezintă altceva decât echilibrul mental al vorbirii.” - Henry David Thoreau

„Poezia nu este o ştiinţă, este un act de credinţă.” - Robert Graves

„Poezia este o artă – cea mai de seamă dintre artele frumoase, cea mai uşor de abordat şi cea în care adevărata perfecţiune este cel mai greu de atins.” - E.C. Stedman

„Poezia este arta de a uni plăcerea cu adevărul.” - Samuel Johnson 

„Poezia este limbaj obişnuit ridicat la puterea N.” - Paul Engle 

„Poezia este ceea ce se pierde prin traducere.” - Robert Frost


„Nu cere poeziei sentimentalism. Cuvinte strălucitoare, cuvinte luminoase, cu un ritm şi o muzică - iată poezia!” - Theophile Gautier

„Poezia - trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos.” - Mihai Eminescu

„Poezia este limbajul celor ce nu şi-au pierdut definitiv inima. ” - Eduard Zalle 

„Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.” - Italo Calvino

„Poezia e o artă a limbajului, anumite combinări de cuvinte pot produce o emoţie pe care altele nu o produc şi pe care noi o numim poetică.” - Paul Valery

„Poezia este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte.” - Edgar Allan Poe

„Poezia este o oglindă care face frumos ceea ce este deformat.” - P.B. Shelley în „O apărare a poeziei”

„Nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii.” - Grigore Vieru 

„Poezia este un limbaj redus la esenţele lui.” - Ezra Pound 

„O poezie este culminaţia unui mers lăuntric: mers în străchini sau mers astral.” - Eugene Ionesco în „Nu”(1934)

„Poezia este ciupirea coardelor inimii şi realizarea muzicii cu ele.” - Dennis Gabor

„Poezia este repaosul inteligenţei.” - Titu Maiorescu

„Poezia este spunerea Fiinţei... este fondarea fiinţei prin cuvânt.” - Martin Heidegger

„Poezia este revelarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior şi personal, dar pe care cititorul îl recunoaşte ca fiind al său.” - Salvatore Quasimodo

„Poezia este jurnalul animalului marin care trăieşte pe uscat dorind să zboare în aer. Poezia este o căutare de silabe pentru a fi strigăte la barierele necunoscutului şi incognoscibilului. Poezia este scrierea fantomatică care spune cum sunt făcute curcubeele şi de ce dispar.” - Carl Sandburg

„Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism.” - Emil Cioran în „Amurgul gândurilor”

„Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea.” - Lucian Blaga

„Poezia - trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos.” - Mihai Eminescu

„Poezia este zeificarea realităţii.” - Edith Sitwell 

„Poezia este muzica sufletului şi, mai presus de toate, a sufletelor mari şi sensibile.” - Voltaire

„Poezia nu este o succesiune de experienţe, ci o succesiune de viziuni.” - Ana Blandiana

„Poezia este doar dovada vieţii. Dacă viaţa arde bine, poezia este cenuşa.” - Leonard Cohen

„Poezia este o religie fără speranţă.” - Jean Cocteau în „Jurnalul unui necunoscut” 

„Poezia este încarnarea unei emoţii într-un limbaj.” - Charles Du Bos în „Ce este literatura?” (1946)

„Poezia este însăşi viaţa, e umbra şi lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planete lui în cer.”- Tudor Arghezi

„Poezia este o revărsare spontană de sentimente puternice.” - William Wordsworth

„Poezia este limbajul în cea mai distilată şi puternică formă.” - Rita Dove

„Poezia este dimineaţa omenirii, istoria sentimentelor înălţătoare, îndemnul permanent către bine şi adevăr.” - Eusebiu Camilar 

„Poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă.” - Nichita Stănescu 

„Poezia este un joc.” - Paul Valery

Ivan Andreevici Krîlov, creatorul fabulei naţionale ruse (1750 -1844)

„Cartea înţelepciunii poporului”

este numele pe care N.V.Gogol l-a dat operei lui Krîlov

Lupul și păstorul 

trducere Constantin Stamati

Lupul oarecând,

Lângă stână stând

Și prin gard privind,

Au văzut ciobanul alegând un miel,

Ce au fost mai gras,

Și tăindu-l făr’ de milă, l-au pus frumos în frigare,

Iar câinii se uita stând lângă el.

Deci lupul, oftând, în lături s-au tras,

Zicând către câini cu ciudă prea mare:

„O! să fi mâncat eu mielul, ce calabalâc ați face,

Iar păstorul îl și frige și stâna cată și tace!”

Așa și stăpânitorii dau porunci cu strășnicie,

Să nu jăcuim poporul, că vom cădea în urgie.

Așa și sânții călugări ne spun din amvon cuvinte,

Să nu iubim avuție, că iadul ne va înghite.

Și apoi ei însuși fac

Cu noi cum li-i mai pe plac.

Deci și noi dup-a lor pildă pe cine putem jupim,

Iar în Săptămâna Mare câteodată ne spăsim,

Și iarăși păcătuim.

Ivan Andreevici Krîlov s-a născut la 13 februarie 1769, la Moscova și a devenit cel mai ilustru fabulist rus. În versuri libere, într-o limbă populară, presărată cu proverbe și zicători, fabulele sale ridiculizează racile morale ale epocii. Sunt remarcabile gama variată a ironiei și satirei, uneori bonome, limbajul vioi, pitoresc și paremiologic (care ține de proverbe sau de studiul lor, privitor la proverbe sau la studiul lor)

Krîlov s-a format ca scriitor în ultimele patru decenii ale secolului al XVIII-lea. În 1787 începe colaborarea la revista „Utrennie ciasi" („Ceasuri de dimineata"), care îi publicată, fără semnătură, primele fabule. Fabulele sale sunt originale prin aceea că recreează artistic realitatea, cu simț moralizator, adică la modul ironic și satiric, uneori bonom, într-o limbă vioaie, pitorească.

Prima culegere de fabule a lui Krîlov apare la începutul anilor 1809, după care timp de 24 de ani, a scris peste 200 de fabule (dintre care câteva constituie adaptări sau traduceri după La Fontaine și Esop. Încă din timpul vieții Krîlov a fost recunoscut maestru al acestui gen literar, atât pe plan național, cât și pe plan mondial. Personajele și imaginile din universul fabulelor sale au nelipsit elementul popular și național. La el, „până și animalele și arborii - întreaga natură - sunt rusești” - spunea admirativ V. G. Bielinski. Pentru prima oară în literatura rusă, fabulele aduc, în forma alegorică, aproape toate categoriile sociale ale acelui timp.

Cele mai caracteristice sunt acelea care zugrăvesc samavolnicia justiției și a autorităților, carierismul, venalitatea și birocratismului aparatului de stat țarist - aspecte pe care Krîlov le-a cunoscut în bogata sa experiență de slujbaș.

Fabule ca „Danțul peștilor”, „Oile bălțate”, „Lupii și oile”, „Știuca”, erau îndreptate împotriva regimului despotic autocrat, împotriva nedreptăților, constituind indirect o pledoarie îndrăzneață în apărarea celor mulți. Iată un fragment:

Deși s-a spus că nu mai merge-așa,

Să-și facă lupul tot de cap;

Tot el rămîne gâde și casap,

Fie pârât sau fie că-i pârâș

O duce numai lupul pe oaie-n crâng târâș.

Expresia cea mai viguroasă a acestei satire demascatoare, cu un puternic caracter politic, apare în fabulele „Adunarea obștească”, „Oile bălțate”, „Ospățul” și mai cu seamă în „Danțul peștilor”, în care autorul demască nedreptățile sociale, fățărnicia și despotismul regimului țarist.

În "Danțul peștilor", tipul satrapului țarist capătă o largă generalizare artistică. Contemporanii lui Krîlov au recunoscut cu ușurință în figura Leului pe Alexandru I, iar în aceea a sutașului fățarnic și servil pe favoritul țarului - ministrul Arakceev - devenit simbol al politicii țariste de teroare și samavolnicie.

În „Adunarea obștească”, lupul, devenit staroste peste oi, simbolizează cruzimea și rapacitatea demnitarilor. În chip formal și oile - care semnifică aici poporul - trebuiau să fie, chipurile, consultate. Dar „poporul întrebat nici pâs nu a răspuns” și autorul conchide cu amărăciune:

Ci n-au fost oile în stare

Nimic să sufle-n adunare?

N-au spus nimic și-aveau dreptate,

Căci ele nici n-au fost chemate,

Necum să fie întrebate.

În alte fabule sunt dezvăluite diferite vicii ale aparatului birocratic țarist precum prostia demnitarilor („Oracolul”, „Dregătorul”), servilismul față de cei mari („Elefantul și Javra”, „Vulturul și Păianjenul”).

Pe de altă parte, Krîlov dezvăluie cauzele nedreptăților sociale și abuzurilor claselor privilegiate. În fabula „Țăranii și Rîul” (1813) răsună protestul poporului jefuit și exploatat de ocârmuire în cârdășie cu slugile ei. Țăranii vin la Râul cel mare „ca să-l înduplece, să le asculte durerile și chinurile multe”. Dar curând își dau seama că jalba lor este zadarnică:

Însă, uitându-se în apele lui late

Văzură-n râul mare, cărat pe jumătate,

Avutul lor, răpit de râurile mici,

Înghesuit deavalma, bucate, vite, târlă

Și-l însoțeau cu ochii, dus pe gârlă.

Morala fabulei este concludentă:

Ce să mai cauți la cei mari dreptate

Cînd ei dau cu cei mici pe jumătate?

În fabula-pamflet „Cioara și găina”, Krîlov a demascat falsul patriotism al nobilimii ruse reacționare, care a pactizat cu dușmanul pentru a se pune la adăpost, căutând să tragă profituri de pe urma cotropirii napoleonene.

Fabula „Lupul între cîini” ia în discuție un alt moment important al războiul din 1812, legat de tratativele pe care le ducea Napoleon pentru încheierea unui armistițiu. Aici, baciul îl întruchipează pe Kutuzov, care, exprimînd năzuințele poporului, cheamă „pe toți - de la mic la mare” la lupta unită într-o mișcare de partizani împotriva dușmanului cotropitor, iar lupul hulpav îl reprezintă pe Napoleon.

Ești numai sur, eu sunt încărunțit

Și cu năravul tău, obișnuit.

De aceea mi-am făcut și eu o lege,

Cu lupii voștri a mă înțelege:

Eu îi jupoi de piele și de vii,

Pe el, ciobani! Pe el, dulăi! Pe el copii!

Și alte evenimente istorice au fost consemnate de pana realistă a scriitorului satiric. Dintre fabulele care au o bază istorică concretă, cele mai semnificative sunt „Fiertura lui Damian” și „Cuartetul”.

Gravură realizată după fabula Vulturul şi Păianjenul

George Meredith (1828–1908), poet și prozator englez

George Meredith s-a născut acum 185 de ani, adică pe 12 februarie a anului 1828, în Portsmouth.
La maturitate a urmat doi ani de studii în Germania, după care a revenit în Anglia și a intrat în lumea literară cu poezii, fără cine știe ce succes la public.
La 31 de ani dobândește consacrarea cu romanele „Suferințele lui Richard Feverel” (1859) și „Evan Harrington” (1860).

„Suferințele lui Richard Feverel” este o chintesență a artei și gândirii meredithiene. Acest roman s-a bucurat și se bucură în literatura engleză de o generoasă popularitate, iar autorul se impune prin el, criticii și publicului, ca o personalitate complexă și incitantă, dar și incomodă prin curajul și franchețea cu care atacă tabuuri ale epocii. S-a spus despre „Suferințele lui Richard Feverel” că este o carte scrisă numai pentru bărbați, atât de imoral este. Volumul a fost retras din circuitul bibliotecilor publice, dar sensul lui profund  a fost recunoscut de critică. Iată ce nota criticul literar al revistei „The Spectator" în cronica din 9 iulie 1859: „...Sir Austin nu este un caz tipic, și totusi, oricât ar părea de ciudat, concepțiile sale cu privire la relațiile dintre tată și fiu sunt împărtășite de nenumărați părinți de bună-credință care, fără să-și dea seama, comit și ei aceleași greșeli ca și el."

Devine faimos odată cu publicarea romanelor „Aventurile lui Harry Richmond” (1871), „Cariera lui Beauchamp” (1876) și „Egoistul” (1879).

În „Egoistul” sunt criticate relațiile dintre sexe (principalul rău al epocii victoriene, după Meredith) domi­nate de Sentimentalism și Egoism și întruchipate de sir Willoughby Patterne și de Laetitia Dale, prietenă din copilarie devenită soție.

O proză fermecătoare găsim în romanul „Sandra Belloni”. O Anglie a secolului al XIX-lea frecventată de personaje pitorești venite din sudul exotic al Continentului. Între ele intrigi amoroase, situații pline de haz.

George Meredith a rămas în istoria literaturii engleze ca unul dintre principalii scriitori ai perioadei victoriene. Poet și romancier, se distinge prin stilul său plin de patos și umor, bogat în metafore, expozeuri lirice, dialoguri spirituale, briliante, incursiuni în psihologia personajelor. „Ah, Meredith! Cine poate să-l definească? Stilul său este haosul luminat de izbucnirile fulgerelor”, exclamase Oscar Wilde despre acest maestru contemporan lui. Tot el l-a numit pe Meredith „un copil al realismului", realismul victorian echivalând cu o critică, de cele mai multe ori explicită, a societății.

Victor Kernbach - prozator, poet, eseist, traducător, cercetător al mitologiei românești și universale și al paleoastronauticii

Victor Kernbach a murit acum 18 ani,  în 16 februarie 1995, la 72 de ani.

S-a născut la Chişinău în toamna anului 1923 unde și-a petrecut și copilăria şi adolescenţa. S-a refugiat și s-a stabilit la București cu familia după ocupaţia sovietică a Basarabiei din (iunie 1940). A lucrat un timp la ziarul „Vremea" - condus de George Ivașcu, iar mai apoi la „Evenimentul zilei" - condus de Pamfil Șeicaru.

În 1942 începe Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, însă după doi ani pleacă pe front. Revine în 1946, își reia și își termină studiile obţinând licenţa în litere şi filosofie, fără să-și întrerupă  activitatea de jurnalist.

Debutează literar cu eseul „Aspecte din literatura rusă”. Publică câteva lucrări având ca subiect regiunea Caucazului, în special Georgia. În 1956 traduce poemul epic de peste 7 000 de versuri Viteazul în piele de tigru al celui mai mare poet georgian, Sota Rustaveli. După doi ani publică, la editura Cartea Rusă, reportajul despre Georgia, Ţara dintre zăpezi şi portocali. În 1962 şi 1963 traduce alte din alți doi scriitori georgieni, Nicolos Barataşvili şi Konstantin Gamsahurdia, prima fiind un roman istoric Mâna marelui meşter, respectiv o carte de versuri.

În 1957 publică la Editura pentru Literatură şi Artă volumul Rime, iar în 1966, la Editura pentru Literatură, Freamăt galactic - o lucrare în care condiţia umană este abordată dintr-o perspectivă cosmică.

În 1961 a publicat proza fantastică Luntrea sublimă, despre mitul Atlantidei. În 1964 şi 1965 traduce din H.G. Wells „Hrana zeilor” şi „Oul de cristal”. În 1966 şi 1967 îi apar nuvelele fantastice, Umbra timpului, respectiv Povestiri ciudate. În 1968 publică romanul Vântul de miercuri, la Editura pentru Literatură.

Ca cercetător al enigmelor istoriei şi al paleoastronauticii publică în 1971 la editura Albatros lucrarea Enigmele miturilor astrale,  iar în 1978 antologia Miturile esenţiale. Conceput iniţial pentru uz personal, Dicţionarul de mitologie generală este publicat în 1983 şi republicat ulterior în alte 2 ediţii (1989, 1995).

În 1984 îi apare o lucrare în care cercetează fenomenul religios dintr-o perspectivă temporală, Biserica în involuţie (titlul impus de cenzura comunistă, titlul original fiind Biserica în sfera mitului). În anul 1987 publică Vacanţele secrete sau pseudobasme, iar în 1994 Universul mitic a românilor.

În 1995, la vârsta de 71 de ani, la câteva săptămâni după ce publică lucrarea "Universul mitic al românilor", moare în urma unui infarct miocardic. La data morţii sale erau predate spre publicare alte trei lucrări: Mit. Mitogeneză. Mitosferă; Carte de proverbe şi Pe umbra dedicaţiilor.

    

Heinrich Heine (13.12.1797, Düsseldorf – 17.02.1856, Paris) - ultimul romantic german

Loreley
Eu nu ştiu ce poate să fie Că-mi sună mereu în urechi Cu veşnica-i melancolie Un basm din zilele vechi. Se-ntunecă fără de veste, Lin apele Rinului curg, Şi cresc ale munţilor creste Măreţ strălucind în amurg. Pe stâncă un chip de femeie S-arată din negură blând, Brăţara-i de aur scânteie, Ea-şi piaptănă părul cântând.	Ea-şi piaptănă părul şi cântă Un cântec de vrajă al ei; Te farmecă şi te-nspăimântă Cântarea frumoasei femei! Pescarul, nebun, se repede Cu luntrea lui mică şi, dus, Nici valuri, nici stîncă nu vede, El caută numai în sus. Vâloarea-l izbeşte de coasta Stîncoasă, şi moare-necat: Loreley a făcut-o aceasta Cu viersul ei fermecat.
Ship accident near Loreley, January 2011

 Dort, wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch Menschen (Almansor, 1821)

(„Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oameni”)

Heine provine dintr-o familie evreiască din Düsseldorf. A fost cel mai bine cunoscut poet al Germaniei pentru poezia sa lirică. Până la instalarea nazismului în Germania, deci mai ales lucrările de tinerețe, au fost puse pe muzică de compozitori celebri: Robert Schumann, Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf, Johannes Brahms, Hans Wernwr Henz, Lord Berners.
Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte (Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală față de verișoarele sale Amalie și Therese l-au inspirat să scrie cele mai reușite versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).
În 1831 Heine a plecat la Paris. Acolo a s-a „contaminat” de ideile socialismului utopic promovat de Saint-Simon și alții (paradis egalitarist, fără clase sociale, bazat pe meritocrație).
Cu excepția unei scurte vizite în Germania, în 1843, el și-a petrecut restul vieții la Paris. În Germania lucrările sale au fost interzise, împreună cu ale celor care erau considerați ca făcând parte din mișcarea Junges Deutschland (Germania tânără).
În 1844 a scris Deutschland. Ein Wintermärchen (Germania. O poveste de iarnă), un fel de dare de seamă a călătoriei întreprinse de el în Germania și a climatului politic de acolo. A fost publicată de prietenul său Karl Marx în ziarul Vorwärts. În altă lucrare, Atta Troll: Ein Sommernachstraum (Atta Troll: Visul unei nopți de vară), a satirizat politica utopică a opozanților regimului din Germania.
Experiența emoționantă a exilului său se oglindește în poezia In der Fremde (Printre străini).
În 1933, în cursul raidului întreprins de naziști asupra Instititului für Sexualwissenschaft (Intitutul pentru științe sexuale), printre cărțile arse în Openrnplatz (Piața Oprerei) din Berlin s-au găsit și lucrări ale lui Heine.
În ultimii săi opt ani de viață a fost țintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în plăci, în timp ce alții opinează că a avut sifilis. A murit la Paris și a fost înmormântat în Cimitirul Montmarte.

Marin Sorescu (19.02.1936, Bulzești, județul Dolj - 08.12.1996, București)

Cercul

Mergeam pe drum. Era lună, așa, toamna.

Și mă ajunge din urmă si trece pe lângă mine

Un cerc.

O tuturigă mare de fier. Un cerc

Care mergea singur pe linie.

M-am uitat în urmă: L-o fi aruncat cineva?

L-o fi dat de-a tuturiga

Nimeni...

Și, la urmă, cine se-l azvârle,

Că era mare si greu - ca o șină de roată

de car.

Mă uit înainte; cercul își vedea de cale.

Se-nvârtea repede, repede și făcea praf.

Tocmai atunci vine al lui Calotă, de la deal

- Îl vazuși, mă?

- Îl vazui. Și începe să se-nchine.

Ce-o fi cu el, de la ce butie o fi scăpat,

Numai Spânu, mai are butii de vin așa de mari,

Plecă și se varsă putina...

Ne mirăm noi așa și ne dăm cu părerea,

Ăsta al lui Calotă se facuse alb, îl cam

speriase

Drăcovenia,

Și mai apare și Gligorie.

- Îl vazuși, mă?

- Nu-l văzui. Ce să văd?

- Cercul?

- Care cerc?

Ghiță al lui Calotă s-a aplecat și i-a arătat

Urma în țărână. Lăsase o urmă ca de roată

de car.

-E, câte urme de roți nu sunt pe drum!

Cercul a trecut, așa, vălăntoace, prin tot

satul.

Unii îI vedeau, alții nu.

Așa, cam din trei, pe lângă care trecea,

Doi îl vedeau, unul nu...

Stând noi așa, auzim iar Vuuuu - vuu! Uuu!

Uuu!

Cam cum face o vuvă mare...

Și vedem nori de praf...

- Dați-vă la o parte, că vine... Se-ntoarce...

Venea cercul de la deal, parcă se înroșise puțin

De-atâta alergat, de-atâta inspecție în

Comuna Bulzești...

Venea dinspre Prădatorul, trecuse ozaca

prin Frațila

L-am apucat de mână pe Gligorie:

- Îl vezi, mă?

- Ce să văd?

- Cercul

- Care cerc?

- Ăsta de trece acum pe lângă noi?

Tu n-auzi ca se cutremură pământul, vuiește,

scoate praf...

- Nu trece nimic. N-aud nimic. Nu văd nimic.

Cercul s-a apropiat... i-am luat seama: să fi zis

Că e roată de cabrioletă? nu, că n-avea spițe...

Și prea lumina... E așa ca o aoreolă de sfânt...

Ca și când capul vreunui sfânt s-ar fi rostogolit

în praf

Și aoreola lui îl poartă ca o șină...

Și-l imbracă în stralucire...

Mergea vâjâind... Și se înfierbântase de-atâta

învârtit,

Scotea scântei, când se atingea de câte

o piatră.

Prin Seculești, acum era aici la Gura Racului

și precis

Voia să meargă și-n Nătărai la vale...

M-am dat mai aproape și i-am simțit damful:

mirosea a
Rotund perfect. A geometrie... a spumă

de geometrie,

Adică esența esențelor...

Am căzut în genunchi,

Așa de ușor și de delicat atingea pământul

Plin de gloduri, al satului.

Bă, calca prin Bulzesti, parcă-ar fi mers

Pe lună, tu-i mama măsii!

Mă trecuseră fiorii și aproape să-mi dea

lacrimile

De atâta cinste și minune.

- E, acum îl văzuși? L-am mai întrebat odată

Pe Gligorie, care-și scotea pământul

de sub unghii

Cu un chibrit.

- Ce să văd?

- Cercul.

- Care cerc?

- Atunci... du-te unde plecași, bă orbetule!

Că eu n-am ce discuta cu ăștia, care nu văd

decât

Ce le arată muierea!

- Hai, mă, îl trag pe-al lui Calotă...

Avusei noroc mare cu tine,

Ca fuseși aici... că altfel,

Ne-ar fi povestit cercul în toată lumea,

Ce orbeți sunt în comuna asta.

Povestea cu cercul de foc, venit în inspecție

A circulat mult la noi, din gură în gură.

N-a reușit s-o stingă nici războiul al doilea,

Abia mai târziu, cu prefacerile, a trecut

pe planul doi

Și, până la urmă, au biruit ăi care nu-l

văzuseră.

Spinoza - latinizat: Benedictus de Spinoza (24.11.1632, Amsterdam - 21.02.1677, Haga)

„Universul este identic cu Dumnezeu, Substanță rezultată din sine și prin sine.”

A trecut multă vreme de când Baruch Spinoza (născut în 1622), azi renumit filosof, evreu olandez de origine sefardă cu strămoși de proveniență portugheză, a părăsit această lume, nu înainte de a lăsa posterității concepția sa metafizică cu privire la existență care, deși nu se înscria vreunei școli filosofice a vremii, s-a conturat ca un curent filosofic nou, original. A trăit doar 45 de ani (a murit în 1677), dar a marcat, totuși, gândirea unor filosofi ca Leibniz, Lessing, Fichte sau Herder și creația unor poeți precum Goethe, Wordsworth și Shelley.

Pentru Spinoza universul este identic cu Dumnezeu, Substanță rezultată din sine și prin sine. Iar substanța (categorie preluată din filosofia scolastică) rezultată din sine și pentru sine, nu are o realitate materială ci o esență metafizică cu atribute infinite - din care inteligența umană poate cuprinde doar lumea obiectelor materiale și manifestările gândirii. În cadrul acestora fiecare idee are o corespondență obiectuală (fizică) și invers și se află într-o interacțiune continuă. Diversitatea lumii materiale, decurgând din manifestarea substanței, se constituie în „natura naturata” (natură creată) cauzată și obiectivată indestructibil de „natura naturans” (natura creatoare), adică de substanță, întruchipare a lui Dumnezeu. Această cauzalitate iminentă este metafizică, natură creată prin ea însăși.

Însă aspectul cel mai provocator al dizertației filosofice a lui Spinoza îl reprezintă ideea potrivit căreia incitarea la cunoaștere intuitivă a substanței, proprie omenescului, constituie sursa și apoi manifestarea iubirii spirituale a lui Dumnezeu, „amor Dei intellectualis”. 

Încheiem această succintă prezentare cu câteva afirmații memorabile ale acestui mare filosof:

„Lumea ar fi mai fericită, dacă oamenii ar fi la fel de capabili să tacă pe cât de capabili sunt să vorbească”

„Am încercat mereu să nu ridiculizez, să nu compătimesc, să nu privesc disprețuitor acțiunile umane, ci să le înțeleg”

„Siguranța este bucuria născută din ideea unui lucru viitor sau trecut căruia i-a fost înlăturată și ultima urmă de îndoială”

„Libertatea e înțelegerea necesității”

Inima lui Chopin (22.02. sau 01.03.1810, Żelazowa Wola — 17.10.1849, Paris)

Chopin și-a dobândit reputația de pianist excepțional în ciuda faptului că a avut doar vreo 30 de apariții în public pe tot parcursul vieții. Însă, de câte ori a făcut-o, a exploatat resursele pianului dându-i magie prin sensibilitatea și originalitatea sa, prin inepuizabila manieră de a inventa ad-hoc incredibile pasaje pitorești, de a inova în digitație, în folosirea pedalelor, în abordarea claviaturii. Așa se face că măiestria sa interpretativă uimea orice auditoriu, contrariindu-i și descumpănindu-i în același timp pe criticii care îl judecau după canoane academice (canoane care urmau să se adapteze după Chopin). Muzica sa, pătrunsă de poezie cu rezonanțe universale, este intim legată și dedicată pianului, căruia i-a stors sonorități fermecate pentru a reda gama emoțiilor secrete ale sufletului uman.  Iar pianul, destul de restrictiv până atunci în privința genurilor muzicale, parcă recunoscător, a îngăduit geniului lui Chopin să-și etaleze prin el toate tipurile de expresie muzicală.

Fotografie cu Chopin, considerată a fi opera lui Louis-Auguste Bisson

Emigrat în Franța (țara natală a tatălui său) după insurecția de la Varsovia (1830-1831) împotriva ocupanților ruși, Frederic Chopin nu s-a mai întors niciodată în Polonia. Dar în Polonia este mai mult decât un compozitor celebru, este și un erou național, simbol al luptei pentru libertatea tării sale.

La moartea sa, conform dorinței ce-a avut, inima i-a fost scoasă din trup și adusă la Varsovia de sora sa Ludwika, în timp ce corpul înhumat își doarme azi somnul de veci la cimitirul Pere Lachaise din Paris. Inima îi este „zidită” într-o coloană a Bisericii Sfintei Cruci din Varșovia, edificiu baroc din capitala Poloniei. Este păstrată în coniac de mai bine de 160 de ani cu speranța că ar putea dezvălui secretele morții sale premature. A supravietuit distrugerii masive a Varsoviei de către nazisti, grație intervenției generalului SS de origine poloneză Erich von dem Bach Zelewski.