Despre cultură (fragment din romanul „Prăbușire în sine”)

     Despre cultură s-a vorbit și s-a scris în neștire. De obicei cel care abordează subiectul acesta se consideră pe sine și este considerat de alții „om de cultură”. Deslușești cu dificultate dacă autorul unor asemenea texte vorbește din lăuntrul sau din afara culturii pentru că aproape nimeni nu este consecvent în privința perspectivei de abordare. Poate părea neimportantă poziționarea, însă personal o consider problemă deontologică și o voi trata ca atare.
     Vorbind despre cultură declar din capul locului mai întâi că o fac din afara culturii și mai apoi că nu o fac ca om de cultură (neconsiderându-mă om de cultură).
     Mă simt în afara culturii pentru că post renascentist presupun că e nevoie de ceva tupeu ca să afirmi că te afli înlăuntrul culturii. Cultura a devenit de atunci atât de grandioasă încât omul de cultură a devenit ca un fir de nisip în univers sau în propria-i dimensiune interioară cuantică: o entitate conștientă doar de o anumită poziționare pe care o are între universul mare și universul mic. Conștiința de sine este însăși granița celor două universuri.
     Nu mă consider om de cultură ci om contaminat de cultură. Aflat pe granița dintre cultura reprezentând raiul intelectual din care am fost izgoniți fără a avea voie să-l uităm și cultura prezentului perpetuu, tărâm pe care agrar cultivăm semințe selectate de idei în speranța unor recolte cât mai îmbelșugate în hambarul viitorului, am fost contaminat. Și nu pot spune nici măcar că în privința asta am un diagnostic clar. M-am lăsat atins, aproape la întâmplare, de mai toate domeniile fascinante ale culturii, fără a deveni aparținător vreunuia. „Specializații” au toate motivele să mă considere corp străin în ciuda unui vag mimetism de care încerc să arăt că sunt în stare.
      Cultura, în toate timpurile a avut un rol social considerabil. A contaminat totul: viață publică și privată, organizare, structură și relații sociale, domenii științifice, filosofice de drept , religioase, politice. Așa se face că, dincolo de nucleul ei tare, cultura este înconjurată de o nebuloasă consistentă de vapori științifici, filosofici, religioși și ideologici cu pretenții culturale. Aceștia nu au îngăduit culturii să acceadă vreodată la un rol prim în societățile umane, ci numai la rolul de mijlocitor, de instrument. Sistemul de învățământ a fost întotdeauna mijlocitorul de bază al raporturilor culturii cu lumea. Nu poți accede la acel nucleu (suflet), dar poți emapatiza, aș zice transcendent, având conștiință culturală și stare culturală.
      Dincolo de toate aceste presupoziții personale, prezentul perpetuu al culturii a fost populat de oamenii de cultură vii, cei care își asumă rolul ingrat și incert în societate, acela de a proteja și/sau de a îmbogăți cultura în vicistitudinile existenței umane. Ei sunt expușii vâltorii de seducții pe care le exercită știința, filosofia, religia sau politica. Sunt constrânși să se poziționeze cultural pe unul dintre aceste domenii de forță ale socialului. Au breslele lor culturale și mijloacele specifice intelectuale și materiale pentru a pune în valoare cultură. Arareori tolerează „independenți”.
      Iar cultura, ca un șuvoi subteran nu la mare adâncime, își curge nestematele spre marea înțelepciunii. Deasupra ei viața, societatea, instituțiile culturale, politicul și atâtea alte entități colective și individuale se străduiesc să-i fie pe plac, să-i intre în voie, o dispută, o revendică...