Lasă-mi doar cuvintele de dor

Când m-am lovit de malul stâng al vieții,

cel în care inima-mi pulsează,

n-am vrut să cred că soarele amiezii

a trecut demult, că se-nserează.

Eram sfârșit, dar somnul nu-mi venea,

aș fi tot privit în depărtări trecute,

dacă prezentul vremii mult prea rea

nu-mi fulgera și nu-mi tuna prin frunte.

Sunt obosit de-atâtea anotimpuri,

sunt răscolit de vânturi și de ploi

și sunt marcat de-atât de multe gânduri,

de sentimentele ce s-au iscat în noi.

Nu prin somn în moarte o să mă strecor,

ci treaz și liniștit m-oi cufund în noapte

să-ți ard cuvintele rostite întru dor,

să-mi picure din ele de la tine șoapte.

Iar când pe pagini albe s-or așterne
să știi că undeva acolo, în adâncul lor,
încă mai scriu în gând poveștile eterne
în care beat de tine continui să te-ador.

Ultima amintire

la suprafața vieții transpar către priviri

doar trestiile-acelor gânduri care

cresc din mâlul gros de amintiri

sedimentat în inimi de candoare 

toamnă lungă cu respirație rece

șuieră prin nai de papură și stuf

o doină despre viața care trece
înotând prin vise și năduf

ascultă și privește dincolo de tine
cum noaptea mi se lasă peste lac
n-o să te uit iubito te voi purta cu mine
himera cea mai vie din tot ce am visat 

Timpul insomniilor: Nimic, niciodată, nicăieri

„Nimeni nu poate spune încă dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot” – Emil Cioran
„Nimic nou sub Soare...”
„Niciodată să nu spui niciodată...”

       Între obiect și subiect, între natură și conștiință raporturile sunt perpetuu univoce din punct de vedere perceptiv: matematic relația se poate exprima ca funcție definită pe domeniul realului cu valori în domeniul conștientului; ontologic, lumea există în măsura în care există și un subiect cunoscător care percepe ca atare existența.

          În afara câmpului ei de percepție conștiința operează cu termeni precum „nimic”, „niciodată”, „nicăieri”.

      Dogma creștină, afirmând că lumea a fost creată din nimic, confirmă aducerea în conștiență a ceva, nimicul, care preexistă în afara conștiinței. Detașându-se pe sine și ajungând la percepția sine-nonsine (echivalent cu „Eu-altceva”), de fapt conturându-se, conștiința a impus limite de timp și de spațiu care să-i definească cât mai precis arealul. Acesta a fost plasat între două infinituri. Discontinuitatea dintre ele a fost marcată în centrul de simetrie cu simboluri precum „vid”, „zero”.

     Egiptenii și grecii antici au trăit obesesia permanentizării și extinderii conștiinței, neantul de dincolo exasperându-i pentru că, râvnindu-l, nu-l puteau accede. Astfel că ei nu-l acceptau pe „zero” ca număr. Indienii antici au făcut-o, mai apoi chinezii și arabii antici l-au răspândit. 
      Matematica admite toate operațiile cu zero în afara împărțirii la zero. Ea nu îl evidențează doar singular, zero având propriul său spațiu, domeniu sau mulțime: vidul. Aristotel percepea vidul ca ceva care, dacă ar exista, universul ar fi paralizat, inert, existența materială fiind absurdă fără mișcare.
    Mai târziu, de prin secolul al XVII-lea, savanții au asociat vidului „eterul”, tot pentru a umple discontnuitățile cunoașterii din limitele conștienței. Și Newton la începutul cercetărilor sale a făcut apel la principiul eterului, ulterior (în „Principia”) excluzând termenul și vorbind despre existența unui principiu subtil abscons propriu corpurilor de mari dimensiuni. Odată cu Enstein eterul dispare ca terminologie științifică, teoria relativității restrânse și generalizate deschizând o altfel de abordare, cea în care spațiul, timpul, mișcarea nu mai sunt valori absolute.

       În schimb, vidul a căpătat o însemnătate considerabilă în contemporaneitate. Fizic, la nivel macro și micro cosmic, cu ajutorul vidului se susțin cunoștințele privitoare la particulele elementare, atomice și subatomice precum și teoriile privind dinamicitatea universului, expansiunea și contracția sa.

     Percepția „stării de vid”, derivată din principiul (cuantic) incertitudinii, are corespondent în semnificații pentru „nimic”, „niciodată”, „nicăieri”. Acestea ori țin trează conștiința, ori o adoarme. 

       Dar cel mai tare mă tulbură și mă intrigă faptul că totul s-ar sprijini pe nimic și ar conține mult nimic.

Gânduri, lacrimi și cer

gânduri înoată în lacrimi de fiere

lacrimi în sfere curgând în torente

tainice ca taina închisă în sfere

gânduri gata să se înece absente

gânduri terestre ce nu știu să-noate

ridicând nădejdi până la cer

spre Dumnezeul ce le știe pe toate

de-acolo din umbră și din mister

dar lacrimi freatice țâșnesc în cascadă

Dumnezeu e prea departe și sus

gândurile-n valuri se sparg fără grabă

în adâncuri și-n taine sub cerul apus 

Ieșire din anonimat

toate simțurile mele se centrează pe tine

numai așa îmi pare că iarăși mi-e bine

mi-e bine când trec pe la tine cu gândul 

că-n mine-i pustiu și mă cheamă pământul

parcă ies din mormânt atunci când te bântui

te sărut ca să crezi că de vină doar vântu-i

chiar de nu știi atunci când te-nvălui

amân ca în mine din nou să mă nărui

poate veni-va și ziua în care

voi ieși din umbre la tine în cale

nu ca să-ți spun că sunt singur și trist

ci doar ca să vezi și să știi că exist