Stropi de timp

Plouă,

iar stropii…

stropii sunt timp.

Atâta timp n-a mai fost niciodată…

Saturat de timp e prezentul,

viitorul de pe-acum e petrol;

adâncurile toate ies negre,

numai noroi şi nămol.

Curat nu este nici cerul:

sus sunt râuri de nori

curgând într-o deltă uriaşă.

Impermeabil e timpu-napoi!

Liane, hăţişuri de timp,

zgârie civilizaţia umană…

Trecutul, agonic, cu faţa la noi,

duhneşte ca şi o rană.

Ură, războaie, trădări şi suspine,

în rame de dragoste zac.

Galeria aceasta de nouri,

plouă, trăznind într-un lac.

Fulgeră gândul şi tună prostia

prin timpul ce trece şi vine mereu…

Bolta apasă, Pământul mai ţine,

dar plouă întruna mai mic şi mai greu.

Plouă.

Stropii sunt timp…

Atâta timp n-am văzut nicidată!…

Zădărnicie

                                                                                                                    Leszek Bujnowski

în jur amintirea îți decupează conturul

îmi aduce trecul mereu în prezent

fiecare pas mi te scoate în cale

dar eu din prezent demult sunt absent
doar umbra mi-o târăsc ca pe-o piatră
pe urme ce nu au corespondent 

Constatări elementare

nopțile nu au nume

sunt anonime

numai zilele sunt apelate 

șapte consecutiv

zilele au lumina lor

care dă aspectelor contur

nopțile însă au lumini

străine lor

și desprind umbre din toate aspectele

zilele sunt transparente

au perspectivă

nopțile sunt opace

cu profunzimi de întuneric

nopțile au magie

sunt confuze și difuze

zilele au concretețea marilor speranțe
fără finalitate într-un orizont circular

Presimțire

ce umbră rece mi se năzare oare

lăsându-și aripi negre peste propria-mi zare

gata să mă smulgă din conținut și formă

din gândul și cuvântul ce mi-au mijit pe boltă
din timpul ce conturul necontenit mi-l transformă

Delirul febrei de timp

alunecă la vale păduri de anotimpuri

clepsidrele tușesc înfundate de nisip necernut

se rostogolesc din înălțimi stânci masive de gânduri

clipe pe versanți de nori negri curg ne-ntrerupt

vulturii morții captivi în oglinzi zboară în cerc

nopțile devin ambuscade în defileuri de timp

restul e tăcere de mormânt și absurd

mi-e sete nebună de mine și mă cuprind 

Contraste mă brăzdează

învârt ceasul zilei dis-de-dimineață

i-aud ticăitul din inimă în sânge

sensul încâlcit în aburii de ceață

viciosul cerc de ore care mă constrânge

fixez alarma ceasului în noapte

să mă aștepte iară când zorii vor veni

m-afund în ale întunericului ape

să uit de mine însumi pân-a doua zi

ziua este noapte undeva în mine

iar noaptea este zi în lăuntrul meu

contraste mă brăzdează-n tencuire

și-mi surpă clipe prin timpul defileu 

Alternanță

dimineață de dimineață

viața se trezește semeață

trimite visele-n ceață

și trage de-a timpului ață

seară de seară

viața se face de ceară

își stinge lumina pe-afară

face ghem din a timpului sfoară

Strofe de ziua mea

Din bâlbâiala clipelor dintâi

am clădit cu greu cuvâtul ,,m a m ă”.

A fost şi râs şi plâns în vorba mea,

a fost întâia dramă.

Trecut-au zeci de ani de când

doi oameni tineri m-au cules

fără să ştie cu ce gând

din nu ştiu care Univers

Să nu fim trişti şi-n rătăcire

busola lumii s-o-ntrebăm:

Sperăm că totuşi va fi bine,

sau bine e că mai sperăm?

Adaugă ziua ta zilelor mele

o marjă de o zi mai mult pentru iubire

încă o stea acolo între stele

și-o clipă încă pentru nemurire


Trecut-am și de bătrânețe
iar dacă acum ar fi s-aleg
eu vieții-ntregi i-aș da binețe
din ce a fost nimic nu vreau să șterg

Visând (1)

scaieți și tufe de clipe 

pe un câmp cu flori de vise

inundă cărările somnului greu

nori negri de timp

bântuie veșnicia de cer albastru

zădărnicind zborurile de pe aeroportul viselor

baraje de stânci

adună curgerile de pe versanții clipelor

într-un trecut de acumulare 

sedimentând evenimente

în lanțul clipelor

frumusețea este veriga cea mai slabă

iar iubirea este cea mai puternică verigă

paradoxal
realitatea ne împinge la visare
iar visarea ne trezește la realitate

Răstimpuri

mă rânduiește timpu-n anotimpuri

răstimpul pune noian de ani în salbe

istorie ajuns-am și mă citesc pe gânduri

un calendar de vise cu multe pagini albe

îmi clipesc natura-n cădere de cometă

trecând prin straturi cu densități amorfe

și ard în iluzoriu purtând mister ștafetă

prin galaxia vieții pe care-o sap în strofe

sunt fiul unei clipe ninse pe pământ

m-aștern risipitor pe-un strat al existenței

mă topesc încet cu sufletul arzând

picurându-mă-n oceanul altor noi esențe

voi zace în uitare prin amintiri de file

prăfuite-n rafturi cu oglinzi neșterse

timpul să mă spele de așteptări umile

ce le las în urmă aduse vieții jertfe 

Secvență umanistă

când vânt bicisnic

când ape-nvolburate

timpul sapă creneluri pe contururi

memorii în istorii 

prezenturi către mâine 

situri de uitări 

peste care norii

ca niște valuri sure

pământului îi umplu 

atlase prin toți porii

când viețuitor prin toate

când luând timpul în mâinile-i firave

răscolit de vânt

sau înecat de ape

omul se ridică ca un vârtej prin toate

să pună gaj de viață timpului prin moarte

Clipe

de-atâtea clipe tot aștept o clipă

în care să mă-nec și să rămân

ș-am făcut cu timpul meu risipă

l-am irosit prin clipe fumegând

învelit în clipa ta de clipă

m-am mințit că ești ce-am așteptat

ți-am odihnit în palme o aripă

cu cealaltă tu zborul ți l-ai luat

clipele s-au prefăcut în îngeri

cu fulgi de clipe peste mine ning

mai am să ard și ultimele plângeri

că nu e clipă-n care nu mă sting

Irepetabila secundă...

ești o secundă atâta de frumoasă...

nu te văzusem când te-ai apropiat,

m-ai invadat în inimă și-n carne...

urme de neșters în mine ai lăsat...

ești o secundă albă și fragilă...

abia de-am reușit să te admir...

te văd, 

mai ești, 

dar pleci în mare grabă,

zadarnic mai încerc să te rețin...

clipă de concret în arătare...

fantasmă, 

umbră, 

parfum fin de buchet...

nici o secundă nouă nu va fi în stare

să-mi șteargă bucuria de prezent concret...

Oprește timpul

dă ceasul înaine sau înapoi de vrei

prezentu-i o-nchisoare din care nu pot evada

mi-a sigilat și poarta ce-o aveam prin vise

mi-a pus străjer luciditatea

și a săpat în juru-mi un orizont de-abise

dă ceasul înapoi ori poate înainte

că altfel îl opresc unde-a ajuns

prezentul e mereu aceeași pâine

din care tot mănânc

și nu mi-e de ajuns

oprește-alarma care mă trezește

rostogolit prin zile și prin nopți

mă-ngheață

mă transpiră-n anotimpuri

îmi arde anii și mi-i uită toți

E timpul

s-a scurs din mine timpul

strop cu strop

din norul de prezent a tot plouat 

(a arcuit cândva și curcubee 

prin soarele speranței)

și mi-a făcut trecutul o mare de decenii

acum mi-au mai rămas doar clipele plecării

transfigurate-n umbre de-nserare

ce intră-n șir în noapte să se culce

golit de timp

golit de mine însumi

sparg urna de lut ca după o beție

și m-amăgesc spre altă veșnicie

Yoghin

viața asta e mereu pe fugă

eu însă mi-am oprit-o inedit

și am rămas cu ea departe-n urmă

atunci și-acolo unde ne-am iubit

la ce să te urmez peste pământ și ape

să mergem orbi așa 

din loc în loc...

mi te-am închis în ochi 

aicea chiar sub pleoape

am oprit timpul 

mersul

încremenit-am tot...

Explorare eșuată

pungi de nimic

de steril

de balast 

din mina timpului în care sap cu viața mea

se aglomerează

mă împresoară

se surpă toate

iar eu tot nu am găsit 

comorile 

la care am râvnit

filonul meu de timp a fost unul sărac

Un lac aș vrea să fiu

Trecut-a timpul meu

e-atâta de departe

în juru-mi amintiri răsuflă greu

mai toate sunt ciobite sau sunt sparte

Biografii pe care am vrut să le refac

din depărtări privesc cu chipul expirat

gravitează umbra ce am fost cândva

într-un trecut ce moare departe undeva

atâta timp și spațiu s-au irosit cu mine

m-au umplut cu vapori de viață în uimire

și-acum se risipesc în vânt de timp tomnatic

ieșind din trupu-mi slut și fantomatic

ce pare azi o afumată grotă

un învechit și negru horn de teracotă 

Când m-oi încarna 

dacă așa va fi

vreau să devin un lac adânc

ochi în lutul de la miazăzi

oază pe deșertul de pământ

oglindă pentru cer și nori de fum

adică tot ce-am fost și pân-acum

Peste tot ce există

din tot ce există

și există destule

pe care nici nu le știu

prezentul lor fiind mereu aici 

insuficient și prea scurt

memoria mai știe numai trecutul cu tine

înfometat de dorinți

frânt de-așteptări

sângerând de dor

peste tot ce există 

neștiut fără percepția ochilor tăi 

Te-aud plecând

treci

cu pasul minutarului de ceas

doar cuta locului în care-ai stat a mai rămas

tu ești departe pe poteci

și mersul lin 'nainte ți-l apleci

când eu te strig din urmă fără glas

și fără să te văd te plâng cum treci

timp ce nu se mai întoarce-n mine veci

distanțele din tine cresc la pas

te-aud ca stropii ploii reci

și te-nsoțesc în gânduri de adâncuri seci

atât mi-a mai rămas