vineri, 20 ianuarie 2012

Ființare, instinct, senzații, voință, sentimente


Ø  Ființarea este rezultanta și faptul inedit al conviețuirii spiritului cu materia într-o realitate materială și o abstracție spirituală. Prin aceasta spiritul capătă reflectare (oglindire), materia iese din inerție și dobândește rost (specializare) și scop existențial. Este cea mai grandioasă construcție a universurilor: natura.

Ø  Moartea constă în încheierea de cicluri ale ființării prin separarea spirit-materie. Materia se degradează/se transformă, spiritul se eliberează și se (re)evaluează pe sine.

Ø  Regnurile din natură (mineral, vegetal și animal) sunt stadii obiective ale ființării. De fapt, prezența spiritului în ele este graduală, evidențiind dâra devenirii întru ființă.

Ø  Instinctul este păcatul originar al ființării. Conținuturile lui sunt orientate către reproducerea, perpetuarea și supraviețuirea separată a părților în cadrul ființării.

Ø  Autoconservarea este scopul în sine al ființării. Extinderea organizării și armonizării în lumea materială, odată cu asigurarea condițiilor de siguranță, sunt scopuri exterioare ale ființării. Este ceea ce omul a desemnat a fi „natura”, pentru a-și partaja propriile scopuri personalizate.

Ø  Senzațiile sunt clauze separate și comune ale părților pentru protecția ansamblului ființării.

Ø  Voința este instrumentul cu care spiritul acționează asupra materiei, asigurând forța și resortul ființării. Ea orientează mișcarea inerentă a materiei cu un rost, spre subobiective existențiale.

Ø  Atenția este modalitatea de implicare afectivă în procese ale ființării. Contrariul ei este o formă de extrapolare afectivă dintr-un proces al ființării.

Ø  Informația și conștiența sunt aporturi ale spiritului în cadrul ființării. Consistența și mărginirea sunt asigurate de materie.

Ø  Materia este componenta efemeră și nestatornică (mereu transformabilă) a pactului ființării, spiritul este componenta organizațională și previzională a ființării. Sufletul este liantul armonizării acestor componente.

Ø  Sentimentele sunt simțuri ale spiritului și revărsări ale acestuia peste materie. „Organul” lor este sufletul.

Ø  Iubirea poate fi platonică, prietenia și dragostea niciodată.

Ø  Iubirea este tolerantă, dragostea este egoistă.

Ø  Iubirea aproapelui înseamnă prietenie altruistă. Iubirea propriu-zisă, dragostea, este o prietenie egoistă.

Ø Adesea idealizăm într-atâta iubirea încât nu mai reușim nici să îi mai găsim corespondent în realitate, nici să îi dăm concretețe.

Ø  Prietenia și iubirea nu au nevoie de fantezii, dragostea este dependentă de ele.
Prietenia este plurivalentă, dragostea este bivalentă.

Ø  Prietenia poate translata ușor spre dragoste, dragostea face mai greu translatarea către prietenie.

Ø  Iubirea și prietenia filială sunt naturale, dragostea filială este incest.
Intimitatea în dragoste este preponderent carnală, în prietenie este preponderent spirituală.

Ø  Dragostea nu se poate manifesta deplin în public, însă prietenia și iubirea da. Doi oameni care se sărută în public se iubesc, nu fac dragoste.

Ø  Iubirea nu presupune cu necesitate sex, dragostea presupune în primul rând sex.
Iubirea este o trăire spirituală, dragostea o acțiune trăită.

Ø  Dragostea epuizează, iubirea împrospătează. Dragostea sufocă, iubirea resuscitează.
Dragostea fără iubire nu supraviețuiește.

Ø  Iubirea se declară, dragostea se face.

Ø  Iubirea are nevoie de imaginație, dragostea are nevoie de concretețe.
Dragostea se bazează și se înalță pe instinct, prietenia se bazează și se înalță pe încredere. Deopotrivă ele fac apel la instinct și încredere.

Ø  Prietenia este preponderent rațională, dragostea și iubirea sunt preponderent irațională.

Ø  Gelozia este un aspect al fricii. Este și o pavăză a propriului orgoliu. Ea încearcă zadarnic să dea mărginire sentimentelor nemărginite.

Ø  Gelozia este direct proporțională cu orgoliul.

Ø  Orgoliul este un egocentrism imperialist.

Ø  Prietenia, iubirea și dragostea nu au nevoie de unități de măsură.
În dragoste prietenia este egoistă, în prietenie dragostea este altruistă.

Ø  Prietenia și iubirea au nevoie de compasiune, dragostea doar de pasiune.
Iubirea dragostea și prietenia ne amintesc, ori de câte ori este cazul, că nu suntem singuri pe lume.

Ø  Dragostea are nevoie necontenită de dovezi actualizate; iubirii și prieteniei le sunt suficiente amintirile. Acestui gen de amintiri românii îi spun simplu: dor.
Prietenia îndură orice până la o limită, dragostea îndură orice peste o anumită limită.

Ø  Dragostea și iubirea își schimbă frecvent înțelesul, de aceea trebuie analizate în context.

Ø  Dragostea, prin excelență, este bilaterală; iubirea e universală.

Ø  Dragostea alungă plictisul, iubirea singurătatea.

Ø  Dragostea pretinde întregirea eului; iubirea asigură apartența eului lume.

Ø  Dragostea este răsfățul cărnii, iubirea a sufletului.

Ø  Dragostea exaltă simțurile, iubirea exaltă sufletul.

Ø  Dragoste și iubirea sunt adesea inseparabile.

Ø  Iubirea ce caută împlinire în frumosul și binele interior și exterior, coordonate pentru armonia și echilibrul ființării, este cea fără egal.

Ø  Singurătatea este un refugiu, nu casa în care să stai în permanență! Suntem ființe sociale și sociabile. Poți fi introvertit, dar nu izolat; poți fi foarte singur în plin vacarm, cum poți fi cu cineva în singurătatea unei încăperi goale... E vorba de o stare de spirit.

Ø  Singurătatea este multiplicabilă: doar cu tine, în doi, în trei... Poate fi o oază, poate fi un deșert, poate fi dezolantă și poate fi încântătoare.

2 comentarii:

  1. mi-au plăcut teribil aceste cugetări dar mai ales ordinea în care le-ai aşezat:)…pornind de la materie,spirit,dragoste prietenie,iubire,un tot unitar de stări ale fiinţei noastre,ai încheiat cu ce subliniază mai accentuat destinul nostru..singurătatea..cum bine spui: "Singurătatea este multiplicabilă: doar cu tine, în doi, în trei... Poate fi o oază, poate fi un deșert, poate fi dezolantă și poate fi încântătoare."...
    singurătatea pe care uneori o dorim şi ea devine oază ,dar câtă deşertăciune poartă în ea când vine în locuri şi în timpi nepotriviţi..
    cred că lupta asta continuă a omului ptr.iubire,dragoste,prietenie,familie,este de fapt lupta împotriva singurătăţii,din păcate o luptă pierdută din start,deoarece mai devreme sau mai târziu singurătatea triumfă..şi ce-i mai trist nu ne putem obişnui cu ea în a accepta-o în toate ipostazele,ptr.că până la urmă fiecare moare singur:(
    azi pe blogul tău am trăit o singurătate încântătoare:)
    un weekend minunat!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțimesc, Ryanna, e plăcut să constați că ai fi putut să nu fii singur... Timp, distanțe, uneori pot fi survolate. Mulțumesc.

    RăspundețiȘtergere