luni, 9 ianuarie 2012

Prolog


Din somn de-o clipă-n somn de-o clipă, nopţile ultimilor ani mi le petrec cu trupu-mi greu, sleit, inert, zăcând grămadă pe un pat sau într-un scaun, iar cu mintea levitând aiurea prin timpi şi spaţii de trecut, prin fundături ciudate atemporale, prin infinit, prin abisuri sau piscuri de poveste separate tărâmul realului, inexistente în viaţa ce-mi este dată acum. Viitorul, altădată fastuos ca un apartament de lux, este stingher, întunecat, restrâns și trist.

Mă întreb singur, de unde această disponibilitate a minţii de a pătrunde, de una singură, prin trecutu-mi desubstanţializat, prin labirinturi imaginative de care corpul meu nu a avut parte nicicând şi, mai mult, de a avea, pe parcursul acestor călătorii extrasenzoriale, trăiri şi experienţe concrete? Ce legături bine condiţionate şi determinate, ce tainice legi menţin unitatea dintre corpul meu – care, tolănit, palpită încă datorită circulaţiei interne a sângelui, a diverselor umori şi a reţelei dense de nervi – şi spiritul meu, sau sufletul meu, sau gândul meu permanent agitat, mai mereu situat în afara timpului pe care însă nu contenește să îl cronometreze, vagabondând pe trasee exterioare spaţiului fizic pe care îl evaluează, inducându-mi tot felul de presimţiri, de avertizări, de stări privind pericole invizibile mai mari sau mai mici, prelucrându-mi cele mai diverse informaţii senzoriale şi transferându-mă necontenit în lumi paralele celei în care zac? Ce are în comun trupul meu fizic cu socotelile matematice, de exemplu, şi ce are în comun spiritul, sau sufletul, sau gândurile mele cu frăgezimea şi miasma unei fripturi în sânge, de exemplu? Şi cum au ajuns, trupul şi sufletul meu, împreună, să conlucreze pentru a aşterne această scrisoare, ultimă carte, destinată fetelor mele şi generaţiei lor? De unde îmi vin ideile pentru asta, unde au sălăşluit şi mai sălăşluiesc ele în lăuntrul perimetrului fiinţei mele, de unde cresc ele necontenit, pentru că toate se adaugă vieții mele, făcând-o, din concretă şi limitată cum este, mult mai vastă decât spaţiul actual al fiinţei, mai întinsă în timp decât clipa prezentă, neconturând conturul presupus ştiut al geografiei mele fizice şi sociale? Să aibă oare aceste idei calitatea de a fi stocate în mine ca pe un mosor, sau ca într-un ghem, sau ca pe un hard disk? Dar cum or fi ele eşalonate, pentru că eu le pot accesa şi „croşeta” în mintea mea în orice ordine sau cu totul dezordonat, similar, şi totuşi altfel decât orice calculator personal cu informaţiile din el. Oare eu le accesez şi croşetez după cum vreau, ele fac asta cu mine, sau evenimentele cu care mă confrunt în viaţă mă determină şi le determină pe ele? Mi s-or năzări ele, oare, din afara mea şi din afara lumii materiale?
Aş vrea să reuşesc să-i molipsesc pe tinerii mei cititori cu acest gen de interogări şi să le dau senzaţia că viaţa persoanei lor este mult mai vastă decât realitatea în care se întâmplă să se afle, chiar dacă nici această realitate nu vor reuşi să o cunoască pe de-a-ntregul. Omul este cât se poate de real, dar este mult mai mult decât real. Eu mă descopăr acum mai mult şi mai consistent decât propria-mi trăire cronologică. Asta ar trebui să simtă toţi oamenii încă de tineri, pentru a putea explora din timp aceste ţinuturi, chiar dacă implacabila realitate din jur rămâne astfel din când în când suspendată. Voi încerca să demonstrez că am dreptate, oferindu-vă viaţa faptelor mele, nu ca model, Doamne fereşte, ci pentru a o compara cu trăirile mele de dincolo de spaţiul şi timpul acţional, nici ele model, dar mult mai cuprinzătoare, mai ample, mai complexe şi, retrospectiv, cred, mai adevărat implantate în memorie. Pentru că, trebuie să constat că motivările, justificările şi învăţămintele faptelor noastre sunt mult, mult mai vii şi mai remanente în mintea noastră decât faptele şi realizările înseşi. Şi că, prin asta, nu suntem, sau nu rămânem chiar numai suma faptelor noastre, cu trecerea timpului mereu mai şterse, mai estompate. Faptele, când ne invadează prezentul, sunt aduse de un sentiment, de o frământare, de o idee, de o dorinţă. Încercaţi de luaţi aminte asupra acestor aspecte, doar sunteţi urmaşii mei şi, inducându-vă asemenea idei, măcar îmi fac părerea consolatoare că iluzoriul inexorabil al vieţii mele materiale trecute s-ar putea diminua dacă măcar ceva din conţinutul ei imaterial, ar putea fi util altor vieţi în desfăşurare.
Totuşi, redefinirea existenţei, nu este constrânsă numai de limitele şi neputinţe din noi, pentru că şi societatea, cutia imediat exterioară cutiei trupului care ne ambalează, ne oferă limite şi neputinţe în plus. Iată, de exemplu: democraţie, adevăr, egalitate, libertate, religie, ştiinţă, artă şi cultură, toate astea le putem purta în memoria preocupărilor noastre, dar, pe stradă, de fapt aproape oriunde în arealul nostru de existenţă expus vântului, intemperiilor, contrastelor de temperatură, vacarmului din jur sau multiplelor noastre nevoi bio-psiho-fizice – întruchipări ale asaltului de negări haotice la care suntem supuşi continuu mai mult sau mai puţin periculos, mai mult sau mai puţin incitant, întotdeauna consumator de noi şi, care ne dau ca preocupare imediată găsirea unor re-acţii ordinare optime de conservare –, ni le suspendăm în minţile noastre făcându-le să pară, sau chiar să fie, acumulări intelectuale valabile pentru efect şi pentru o bună impresie despre noi în momentele de acalmie pe care tindem să ni le asigurăm mereu mai lungi, dar şi mai indolente, mai confortabile prin starea de civilizaţie. Cum spuneam, aşa cum sunt stocate în noi, în momentul în care se confruntă cu aspectele concrete ale vieţii reale, din care le-am desprins şi le-am cuibărit în noi, ele apar ca nişte farse cu vorbe de duh, utile – cumva, cândva, undeva – dacă am vrea să ne descoperim mai întregi decât ceea ce am constatat cu stupoare că am putea fi, sau, dacă ne-am dori să punem capăt bănuielii îngrozitoare despre ceea ce nu am vrea îndestul să fim. Un om cultivat percepe aceasta ca pe o dramă a sa şi devine subiect al unei greu suportabile autopresiuni permanente.
Numai în urma unei astfel de presiuni îndurate o viaţă pot să-mi explic de ce şi cum, în momentele de relaxare şi decantare, pe care mi le-am permis în timpul din urmă, mintea mea a reuşit să izoleze şi să configureze treptat, din cuvinte, părerea că societatea omenesacă a devenit o închisoare, o vastă închisoare, care îi înlănţuie pe deţinuţii ei, cetăţenii, cu concepte precum democraţie, adevăr, egalitate, libertate, religie, ştiinţă, artă şi cultură, şi cu iluzia că toate acestea le-ar fi cu atât mai aproape cu cât vor putea să le accepte, apoi să li se supună cât mai riguros şi cât mai fals conştient, potrivit unui sistem aferent de norme constrângătoare, legitim fiinţate chipurile, strict întru interesul lor.
Rezultatul? O dezolantă decrepire a fiinţei umane, o incredibilă alienare a persoanei, obligată – din momentul venirii sale pe lume şi până în clipa obştescului sfârşit – să conserve, să apere, să dezvolte, pe cât poate, şi să lase moştenire, cu indiferent câte sau ce fel de sacrificii de sine, o lume care îi este tot mai profund ostilă, care o încarcerează în corpul ei social prin nesfârşite dependenţe, o face sclav al ei, convingându-o, în acelaşi timp, că sclavia ar fi fost abolită.
Noi, biete vieţuitoare, am încetat, dacă am fi făcut-o vreodată, să ne mai surprindem pe noi înşine în adevărata noastră lumină. Comportamentul nostru social constă în a pune în acţiune o arătare despre noi pe care o tot ridicăm din lăuntrul nostru înspre diversele graniţe pe le avem cu lumea, arătare pe care o costumăm de fiecare adecvat rolurilor pe care i le dăm să ni le interpreteze, unele grele, altele simple, unele impuse din afară, altele alese de noi înşine, cu grijă. Putem avea un repertoriu redus, anost şi previzibil, ajungând să fim acceptaţi de cei din jur ca nişte obiecte de decor obişnuite, comune. Dar uneori ne căutăm roluri noi, sau le tot înnoim pe cele vechi, sau aşteptăm să ni se ofere roluri. Reuşim să devenim cel puţin interesanţi datorită prospeţimii şi ineditului modalităţilor de interpretare scenică, dar putem ajunge şi să ne interpretăm rolurile greoi, sau stufos, sau improvizat. În funcţie de rolul în sine, de costumaţie şi de interpretare, devenim persoane de căutat, de ocolit, indiferente, de neuitat sau uşor de uitat. Şi, finalmente, nici nu mai ştim cine suntem, sau ne convine să credem, consolator, că am fi tot ceeace am reuşit să fim, să interpretăm toată viaţa noastră.
Am găsit, sau m-a găsit pe mine, Dumnezeu mai ştie, o lume malformată desfăşurată în timp şi spaţiu, populată de fiinţe care mimează desăvârşit supunerea, care au devenit supuse de-a binelea, sau care se insinuează în sistemul social opresiv, doar ca să nu i se supună. Bietele entităţi umane sunt înecate de globalizarea pe care singure şi-o revarsă în propriile minţi obsedate, în propriile suflete sfâşiate, în propriile mâini istovite. Ele sunt pe cale să desăvârşească un organism social monstruos – bioinformatic, bioeconomic, biotehnic şi biocomunicaţional – care le va subordona şi le va comanda vieţile, devenite articulaţii, sevă, părţi sau excremente ale propriei lui fiinţări. Şi, pentru ca această condiţionare a persoanei să devină totală, banul a devenit condiţie unică primară a existenţei, substituind condiţiile naturale iniţiale, lăsate nouă de Dumnezeu: apa, aerul, hrana, lumina şi căldura. Pentru a le avea pe acestea, dar şi pentru sănătatea sau boala noastră, pentru corpul nostru – asigurabil en gros sau en detail –, pentru moartea şi viaţa noastră, pentru râsul şi distracţia noastră, pentru orice alte nevoi, deci pentru a trăi, trebuie să plătim exclusiv în bani, substitut artificial uman, dar inuman, al oricărui standard de vieţuire.
Noi, oamenii, trezindu-ne în viaţa socială că avem apriori delegate simţămintele, vrerile şi, parţial, chiar trăirile noastre – la modul suficient, şi consolator, şi laş, şi iluzoriu –, am ajuns să asistăm la orientarea gândirii... în numele nostru, mult mai serios ca până acum, către a opune ameninţărilor şi riscurilor fatale care ne înconjoară şi ne asaltează din toate părţile – a celor străvechi ca şi a celor ultime, aparţinând stadiului actual atins de evoluţia cosmică în care suntem înscrişi –, incontestabilele tipuri de confort, terestre toate, „create” în beneficiul existenţei noastre de reprezentare. Se pare însă că, acest discurs de tip avocăţesc bazat pe „binele” dobândit prin delegare, tinde să devină şi o pledoarie pro domo a reprezentanţilor noştri, întru legiferarea existenţei actuale ca stare perpetuă, în pofida a ceea ce ea încă este de fapt, un proces dinamic transformator. Trăim momentul lui Faust, acela în care, îmbătat de propria fericire, el decide să ceară oprirea clipei, încetarea curgerii, în favoarea stării de bine pe care credea că a atins-o. Numai că el o făcea în nume propriu, alăturându-se seriei de modele opţionale pentru umanitate, nefiind nicidecum un reprezentant decizional al unor oameni sau colectivităţi umane.
La această percepere a lumii – din care volens-nolens fac parte –, am ajuns târziu şi greu, nevenindu-mi a crede mult prea multă vreme, că fiinţa umană este capabilă să se autocondamne, să se flageleze pe sine, să-şi devoreze propria individualitate – solitară, introvertită, nonconformistă, idealistă şi vulnerabilă –, să se lase antrenată în alcătuirea unui organism social căruia îi este parte subordonată, să participe la violarea cadrului natural care i-a fost dat pentru sine, să respecte un set de reguli înrobitoare, care, în ansamblul lor, îi definesc o libertate atipică şi îi cer, la nesfârşit, incredibil de multe victime inutile.
De aceea a devenit atât de greu, uneori de-a dreptul imposibil, să găseşti un fir logic continuu prezentului propriu, cel pe care îl trăieşti, el având prea numeroase şi incoerente meandre, tatonări, negări, staţionări, reveniri, uitări şi dubii, toate disipate, disperate, uneori paralele, alteori întrepătrunse. Fiecare clipă prezentă – secvenţă a timpului universal –, parcă multiplicată pentru a o consuma specific, fiecare din noi, constituie în chiar momentul impactului cu noi, o pseudoopţiune personală, nu neapărat de tip determinist – pentru că uneori este liberă, alteori fortuită, alteori impusă –, către una din numeroasele direcţii de existenţă distincte, care ne sunt apriori impuse concomitent.
Ar părea mult mai simplu să priveşti în urmă, la dâra de fum şi reverberaţii a destrămării ce o lăsăm, similară fuiorului de gaz de eşapament ce rămâne în urma arderilor interne care urnesc maşinile din loc, – altfel spus să-ţi survolezi propria viaţă şi să asişti ca spectator, cu sufletul la gură, la propria-ţi cursă prin viaţă sau la episoade din ea – încercând să te identifici cumva cu personajul principal, să-i refaci unitatea pe care nu o mai are – risipită devenind după trecerea ce-abia a avut-o-nspre tine-prezentul –, să reconstitui imaginar traseul pe care ego-ul tău călător a urmat-o şi care începe a se şterge deîndată ce faci paşii următori. Dar se dovedeşte că nici incursiunea în trecut nu este chiar simplă, pentru că tu, cel de altă dată, ca şi traseul urmat de tine în timp şi spaţiu, sunt resorbite în adâncul memoriei labile a prezentului tău perpetuu. Şi rămâi consternat să constaţi că viaţa ta nu a lăsat urme decât în tine, deşi tu eşti sigur că ai amprentat exterior ţie fiecare moment în parte, că tot ce ai trăit şi ai fost nu mai există, deşi eşti sigur că ai trăit, că ai existat. Poţi regăsi – prin arhive, prin cărţile de istorie sau prin memoriile unora –, lumea în care ştii bine c-ai fost, dar ea va fi întotdeauna golită de tine. Memoria ta nu te poate (re)concepe fără lumea în care ai vieţuit, în schimb memoria lumii nu te va consemna niciodată ca element real al ei ci, eventual, doar ca prezenţă efemeră, fără identitate, integrată anonimilor creatori de evenimente ordonate cronologic, eminamente generale, non-particulare, pe care numai ea le apreciază memorabile. Asta pentru că toate istoriile lumii sunt aproximări grosolane, atât ca sferă de cuprindere, cât şi ca forţă de a reda detalii. Nouă, oamenilor, nu ne rămâne decât să ne consolăm contemplând aceată realitate contrafăcută, care, deşi ne aparţine, sfârşeşte prin a nu ne mai conţine; o realitate devenită abstracţie, pe care mintea noastră o acceptă ca atare, fără să o mai înţeleagă.
Drama ajunge la paroxism constatând că până şi prezentul, clipa efemeră în care mai eşti sigur că eşti sau că exişti, este predispus să ignore sau să condamne trecutul recent, apreciind, eronat, că astfel îi vor dispărea sau vor deveni invizibile tarele pe care el le poartă. Atunci, pentru că acest trecut ţi-a aparţinut, în ciuda faptului că tu nu îi mai aparţii, te apucă un sentiment de revoltă disperată şi neputicioasă, pornit din constatarea că eşti pus să înduri şi indirecta lui negare asupra vieţii tale deja trăite.
Dintr-o cu totul altă perspectivă, asupra căreia însă nu voi insista prea mult, fiecare suntem nişte foşti jucători de cărţi la una din mesele vieţii. Dumnezeu ne-a făcut regulile, ne-a ales prima masă, a făcut cărţile, apoi ni le-a împărţit. Bune, rele, fiecare ne jucăm cărţile aşa cum sunt, şi uneori câştigăm, alte ori pierdem, după cum sunt cărţile, după cum ni le jucăm, după cum sunt partenerii de joc, după cum ne facem regulile, altele decât cele stabilite de Dumnezeu, pe care oricum nu avem voie să le încălcăm fără riscul de a fi penalizaţi. Şi totuşi, ca la orice joc de cărţi, se poate merge la cacealma, se poate trişa - numai să nu fi prins -, în fine, mizezi pe ce ai - puţin, mult sau totul. Îţi poţi permite, poate, să schimbi masa de joc sau să joci la mai multe mese. Uneori totul pare a avea sens, dar, alteori poţi vedea şi că nimic nu ar avea vreun sens. Depinde cât de absorbit eşti de joc şi dacă îţi poţi permite momente de detaşare. Istoria acestui joc o scriu marii câştigători. Dramele marilor perdanţi le scriu alţii „in memoriam”. Trăirea noastră este o permanentă stare de speranţă, când mai puternică, când mai slabă, iar rugile noastre către Dumnezeu, atunci când reuşim să gândim şi la El, sunt măcar pentru o carte de joc mai bună. Ateii sunt jucători pe cont propriu care au convigerea că nu cartea primită de la Dumnezeu conteză, ci modul în care reuşeşti să o joci. Pentru o parte din ei nici asta nu conteză, ci numai norocul. Dar, de fapt, totul contează şi este pus în jocul vieţii: aparenţele, fondul, educaţia, cultura, credinţa, experienţa, comportamentul, atitudinile, gestica, mimica, înverşunarea, limbajul, tăcerile, privirile, fantezia, sentimentele, simţurile, sănătatea, starea de oboseală, gradul de concentrare, natura relaţiilor contextuale, sexul, caracterul, temperamentul, memoria, curajul, inspiraţia, inteligenţa, dispoziţia, presimţirile, datul genetic, ambianţa, inclusiv norocul. Norocul? Acea stare de graţie mult aşteptată, de obicei trecătoare, care, unora, la un moment dat, le armonizează toţi aceşti factori, sau pe cei mai mulţi dintre ei, încât rămâne uluit chiar şi Dumnezeu. Normal că, reversul, adică imposibilitatea ca măcar câteva elemente să se pupe o vreme între ele, reprezintă însuşi ghinionul. Jocul vieţii oamenilor, aşadar, este şi el guvernat de legea entropiei!
Chiar într-o astfel de viziune asupre vieţii, viaţa trăită pentru mine tot o iluzie deşartă se dovedeşte a fi, iar trecutul meu se dovedeşte a fi mort chiar din clipa în care eu l-am părăsit. Dar pentru că, uneori, cărţile bune pot fi mai longevive decât autorii lor, un intelectual poate presupune că un demers autobiografic – chiar dacă nu se poate impune de la sine, iar şansele lui de supravieţuire sunt întotdeauna minime –, ar putea mult mai bine să-i conserve existenţa. Un eventual de eşec – foarte probabil – s-ar adaugă doar dramelor anonime, din care sunt constituite toate existenţele umane.
De aceea îmi iau acum inima în dinţi şi spun: fie totuşi ca încă o confesiune zadarnică să adauge un con de lumină stinsă şi nesigură peste controversata perioadă recentă pe care am trăit-o – şi pe care prezentul o tratează, absurd, cu neruşinarea copiilor ce ajung să-şi renege părinţii, doar pentru că ei ar fi cocoşaţi, sau pentru că nu sunt capabili să iubească, sau pentru că nu au fost născuţi în zodia ce le-ar fi fost pe plac, sau pentru că ar fi prea scunzi. Un asemenea demers, devine o fixare a vieţii mele în trecutul care oricum va deveni un vis confuz, o mereu mai vagă amintire, sfârşind prin a fi vărsat în anonimatul din nesecata groapă comună a uitării, reţinându-i-se din istorie ceea ce ar considera ea a fi esenţă.
După toate aceste justificări, clarificări, explicări şi tatonări decid să concep o scrisoare, o ultimă scrisoare expediată din tărâmul existenţei mele şi vizând ca destinatar posteritatea mea imediată, cu asumarea faptului că s-ar putea să nu fie acceptată la destinaţie, că va fi dată retur şi în final va rămâne suspendată în timp şi spaţiu purtând înscrisul „expeditor inexistent”, ori pe cel de „destinatar necunoscut”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

poezii photo 13705172_1231808203518884_1212893254_n_zpsh9xa712a.jpg