miercuri, 22 februarie 2012

Conștiința


Timpul – ce din viitor cascadă vine
îngrămădind prezentu-mi în delte de trecut –
pe mine amprentează riduri de-amintire
pân’ să-mi traverseze tot trupul nepierdut.

Îl simt lovindu-mi faţa ca palele de vânt
ce-mi taie răsuflarea şi gravitaţia-mi fură;
m-acoperă ca valul, mă trage în adânc,
m-aruncă-n ţărmi epavă de biotop în zgură.

Înmărmurit îi dau pulsul şi forma mea,
îi măsur o cadenţă de muzică-n surdină,
îl iau la dans prin spaţiu – ce-i doar celula mea –
şi-i ajustez plăcut imaginea-n retină.

Timpu-mi derulează destinul ce mă fură,
cu privilegiu-acela de-a mi-l privi pe viu:
făr-anestezie sau cascadori dublură
şi fără ca în el să pot să inerviu.

Mă văd un efemer având doar un sezon
zvâcnind în contratimp cu zvârcolirea lumii;
un timp în timp de timp – aproape ca un zvon –
ce se revarsă singur prin beznele genunii.

Îmi caut fără şansă rostul de-a fi vremelnic…
Dar rost, raţiuni, conştiinţă, iubire sau durere
sunt numai pentru mine şi sunt cât sunt puternic –
având semnificaţii când mintea mea le-o cere.

Iar Diavolu-i coşmarul şi frica despre mine
ce mă pândesc lăuntric şi mă răpun ades;
îl consimt că este, îl sfidez în sine,
îi neg mereu negarea şi-i fac nonsensul sens.

Dumnezeu, de-asemeni, e visu-mi despre mine
etern, unic, total, cuprinzător a toate;
e logosul, iubirea, tot ce este bine,
căutarea care mă-ndreptăţeşte-n moarte.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

poezii photo 13705172_1231808203518884_1212893254_n_zpsh9xa712a.jpg