Conștiința

Timpul – ce din viitor cascadă vine

îngrămădind prezentu-mi în delte de trecut –

pe mine amprentează riduri de-amintire

pân’ să-mi traverseze tot trupul nepierdut.

Îl simt lovindu-mi faţa ca palele de vânt

ce-mi taie răsuflarea şi gravitaţia-mi fură;

m-acoperă ca valul, mă trage în adânc,

m-aruncă-n ţărmi epavă de biotop în zgură.

Înmărmurit îi dau pulsul şi forma mea,

îi măsur o cadenţă de muzică-n surdină,

îl iau la dans prin spaţiu – ce-i doar celula mea –

şi-i ajustez plăcut imaginea-n retină.

Timpu-mi derulează destinul ce mă fură,

cu privilegiu-acela de-a mi-l privi pe viu:

făr-anestezie sau cascadori dublură

şi fără ca în el să pot să inerviu.

Mă văd un efemer având doar un sezon

zvâcnind în contratimp cu zvârcolirea lumii;

un timp în timp de timp – aproape ca un zvon –

ce se revarsă singur prin beznele genunii.

Îmi caut fără şansă rostul de-a fi vremelnic…

Dar rost, raţiuni, conştiinţă, iubire sau durere

sunt numai pentru mine şi sunt cât sunt puternic –

având semnificaţii când mintea mea le-o cere.

Iar Diavolu-i coşmarul şi frica despre mine

ce mă pândesc lăuntric şi mă răpun ades;

îl consimt că este, îl sfidez în sine,

îi neg mereu negarea şi-i fac nonsensul sens.

Dumnezeu, de-asemeni, e visu-mi despre mine

etern, unic, total, cuprinzător a toate;

e logosul, iubirea, tot ce este bine,

căutarea care mă-ndreptăţeşte-n moarte.