Optimism pentru sufletul trist

Eu știu că viața asta-i o enormă presă

de cruzimi, de ură – ce îți dau fiori –

că zilnic fiecare la a sa adresă

primește știri multiple numai cu orori.

Simt cum ne turtește și insidios ne-omoară,

după ce, tot ea, ni s-a înfipt în piept.

Ne-a dat iluzia că ne suntem comoară

în trup închisă strâns ca într-un sipet.

Din generația mea au început să piară

încă de pe la douăzeci și ceva de ani…

Atunci, să nu spui că viața-i ca o fiară,

că n-ai mai da pe ea nici măcar doi bani?

Mai știu, totuși, că viața-i o enormă șansă

cumva să fim de-asupra mizeriei lumești,

să survolăm durerea și să ieșim din transă

redevenind mai buni, crezând iar în povești.

A picurat în noi dor pentru iubire,

și pentru dreptate și pentru ce-i frumos;

Ne-a dat simțiri și gânduri în neștire

contraste fără număr să suportăm duios.

Ce dacă e urâtă?! Viața-i și frumoasă!

Are hidoșenii, dar are și splendori.

Moare. Dar renaște. E tristă. Da’-i hazoasă.

Are munți și ape. Și are-atâtea flori!

Este drum de fluviu – același, mereu altul –

ce duce-nspre oceanul de eternitate.

Din adânc ne-mbie să provocăm înaltul,

să deșteptăm în noi ardorile culcate.

Mai are ceru-albastru, nopțile-nstelate.

Îi are și pe-ai noștri, chiar de numa-n gând.

În noroi adesea ascunde nestemate.

Are anotimpuri ce plâng și râd plângând…