Știu că ți-e foame, draga mea, de toate,
e-o criză de valori și de visare,
e mult nimic, iar vremea noastră moare
și cresc buruieni în jur, la întâmplare.
N-am mai mâncat ceva de Doamne-ajută
din vremea când eram niște copii
și prin cămări eram într-o dispută
despre regim, morală și principii,
când în secret, cuprinși de multă teamă
ne hrăneam cu lucruri interzise
și doar de miroseam a vremii zeamă,
iar de jargon de lemn ni se acrise.
Azi tot conserve încă ospătăm
din vremuri ce demult se știu apuse,
că pe tarabe abia de observăm
fructe, flori din depărtări aduse
Vreau să te chem să iei masa cu mine,
voi face o salată doar din crudități
și voi stropi cu miere de albine
fructe de pădure și alte bunătăți,
pe masă voi aprinde două lumânări,
când înserarea-n sinea ei ne-o prinde,
și-ți voi citi din viață întâmplări
cu dorul pentru rostul din cuvinte.
Multumesc,cuvintele sunt sarace in a oglindi trairile care m-au navalit citind ce cu atata frumusete si naturalete s-a nascut din tine!Fiecare cuvant,o amintire de viata,copilaria si tineretea cand bucuria verii era sa insir fragute de padure pe fire de pai si uitand de educatia marxist-leninista,visam la "Luceafarul"lui Eminescu, eroul meu de care eram indragostita nemuritor si dormeam cu cartile lui sub perna...mi-ai amintit prin cuvintele tale ca indiferent de saracia materiala de atunci,copil si mai apoi tanara am fost fericita,nimeni si nimic nu mi-a frant puterea de a visa si simti,rebela de atunci-inadaptata de azi,ma intreb,o veni vreodata si pentru mine un timp in care sa nu fiu in contratimp?
RăspundețiȘtergereImbratisez cu drag lumina si caldura sufletului tau si-ti multumesc inca o data ca imparti si cu mine fiinta ta!