Charles Baudelaire (09.04.1821 - 31.08.1867)

Baudelaire viețuiește etern în literatura franceză și europeană, vecin de constelație fiind cu proza lui Gustave Flaubert și cu pictura lui Éduard Manet, undeva între romantism și modernism, însă intenționat departe de rostirile retorice. 

Căutător al „magiei evocative” din imagini, din sunete, de pe tărâmurile obsedante dintre rațiune și emoție, dintre ironie și lirism, dintre simboluri și sugestii, s-a întâlnit în gândire și temperament cu Edgar Allan Poe, pe care l-a studiat, l-a tradus, l-a adulat. 
L-a căutat pe Dumnezeu (în credință romano-catolică), însă obsesia față de păcatul originar și față de misiunea diavolului pe acest pământ l-au subjugat și au făcut să fie etichetat în vreme ca disident condamnat și poet pornografic. Până în 1949 poemele „Les Fleures du mal” (1857) au fost interzise, reprezentând un simbol al depravării, morbidității și obscenității. Dar volumul urma să devină poate cea mai importantă și mai influentă colecție de poezii din secolul al XIX-lea european.

Orbii 

O, suflete, priveşte-i! Sunt trişti şi singuratici

Ridicoli fără voie, sinistre manechine

Ţintind spre nicăierea priviri de umbră pline

Neştiutori de lume, cu umblet de lunatici.

Pe faţa lor se stinge a cerului lumină!

Ei ochii şi-i îndreaptă spre larga depărtare

Şi-aşa cum trec pe stradă spre-o-nchipuită zare

Oricât de greu li-e gândul, ei fruntea nu şi-o-nclină.

Se pierd prin noaptea soră cu veşnica tăcere...

Tu râzi şi cânţi, cetate cu lacomă plăcere

Şi voluptatea vieţii cu frenezie-o sorbi.

Mă vezi numai pe mine, mai jalnic decât ei

Iar inima mă-ntreabă, când trec cu paşii grei

- De ce-şi ridică ochii spre cer, sărmanii orbi?

Amarele neliniști

Cresc neliniștile-n noi ca veninul în gușe de șerpi.

Spre ireale zări ale gândului negru

ne îndeamnă haotice ascunzișuri

ale sufletului nostru bântuit de grele furtuni.

Cine ne va putea da liniștea, 

liniștea în care să nu mai simțim că suntem aievea, 

dupa care tânjim cu priviri purulente

ca bolnavii sanatoriilor cu paturi albe, 

unde în colțuri apar și cresc tristețile, 

tristețile cenușii, tristețile mai sumbre dacât moartea?

Cine ne va lecui de neliniștile ce ne rod, 

Cum viermii sfârtecând un creier într-un sicriu de lemn putred, 

atunci când planăm în zbor frânt dincolo de zarea conștiinței

și gândurile noastre nu mai au speranțe, 

și sufletele noastre nu mai au vise?

Când suntem pustii ca nesfârșitele, vastele deșerturi

ce nu au nici nisip, nici ghețuri eterne să le acopere?

Când dincolo de noi și de sufletele noastre nu mai e nimic, 

Când vântul negru-al neființei ne bântuie amar, 

neînchipuit de amar și fără sens?...

La beauté

Je suis belle, ô mortels! comme un rêve de pierre,

Et mon sein, où chacun s'est meurtri tour à tour,

Est fait pour inspirer au poète un amour

Eternel et muet ainsi que la matière. 

Je trône dans l'azur comme un sphinx incompris;

J'unis un coeur de neige à la blancheur des cygnes;

Je hais le mouvement qui déplace les lignes,

Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris. 

Les poètes, devant mes grandes attitudes,

Que j'ai l'air d'emprunter aux plus fiers monuments,

Consumeront leurs jours en d'austères études; 

Car j'ai, pour fasciner ces dociles amants,

De purs miroirs qui font toutes choses plus belles:

Mes yeux, mes larges yeux aux clartés éternelles!

Frumusețea

 - în rezonață proprie -

O, muritori! Sunt frumusețea împietrită-n vis, 

De pieptul meu zdrobesc valuri de porniri

Și isc poeților furtuna celor mai mari iubiri,

Lutul lor arzându-l cenușă în abis.

În azur par sfinx atâtor priviri confuze;

Inima mi-e lebădă pe veșnicia iernii;

Neclintită-n sere, izolată-n gratii,

Lacrimi n-am în ochi și nu am râs pe buze

Consternați poeți ce mă divinizați

Sculptați-mi chipul în clipe efemere,

Hrană privirilor flămânde mă dați;

Dar, iubitori ai mei ce mă-nălțați în sfere,

Și-n cioburi de oglinzi mă reflectați:

Nu aveți cuvinte splendorilor eterne!

Chant d'automne

Bientôt nous plongerons dans les froides ténèbres ;

Adieu, vive clarté de nos étés trop courts ! 

J'entends déjà tomber avec des chocs funèbres 

Le bois retentissant sur le pavé des cours.

Tout l'hiver va rentrer dans mon être : colère,

Haine, frissons, horreur, labeur dur et forcé,

Et, comme le soleil dans son enfer polaire,

Mon coeur ne sera plus qu'un bloc rouge et glacé.

J'écoute en frémissant chaque bûche qui tombe ;

L'échafaud qu'on bâtit n'a pas d'écho plus sourd.

Mon esprit est pareil à la tour qui succombe

Sous les coups du bélier infatigable et lourd.

Il me semble, bercé par ce choc monotone,

Qu'on cloue en grande hâte un cercueil quelque part.

Pour qui ? - C'était hier l'été ; voici l'automne !

Ce bruit mystérieux sonne comme un départ.

Refren de toamnă

- în rezonanță proprie -

Submersibil pentru-adâncul toamnei m-am făcut; 

Adio, mări fierbinți cu lumini de vară! 

Norii cad pe rând și sunt de netrecut 

Prin gratiile de ploi ce-i înconjoară.

În suflet toamna a ajuns cu iarna perete-n perete 

Anticipându-mi crivățul pe albu-mi cadaveric, 

Soarele polar mușcându-mi din carne cu sete, 

Iar inima trecând-o prin chinul ezoteric.

Nu deslușesc nimic din scrisul de pe sticla gheții; 

Soclul de cunoașteri mi se îneacă-n gânduri, 

Din înalt se surpă splendida turlă a minții 

Lovită cu berbeci neostoiți de vânturi

Afară este toamnă, iarnă grea în mine, 

Două cavouri de-anotimpuri separate. 

Vara-n subteran se face amintire, 

Eu sunt catafalcul atâtor clipe sparte.

Binecuvântare

- în rezonanță proprie -

Pe vremea când Poetul se năștea boem
Prin voia puterilor din lumea siderală,
Durerea, mama sa-ngrozită, și-o striga la cer
Lui Dumnezeu cerându-i socoteală:

„- Doamne! Cuvintele-i chema-vor doar gânduri din mister,
Că l-ai trecut prin iadul negru de cerneală!
Blestemată-mi fie noaptea de plăceri
Când l-am zămislit să ardă-n propriu-i chip de ceară!

Tu m-ai ales pe mine din roiul de femei
Să sting în pântec plăcerea bărbatului de seară,
Apoi să ispășesc dând lumii un totem
Cu-nfățișare rece aparent bizară,

Neostoit de sentimente ce-n irosiri se cern
Pe cordul sângerând ce i-am lăsat să-l doară,
Încrâncenat va fi lovit sub stern,
Ca fiece recul câte puțin să-l moară.”

Dar în gheena minții ea se-nșela matern,
Semnele din aștrii mascând o altă soartă,
Cu-n înger semiumbră ce-l ocrotește ferm
Pe cel menit să fie făuritor de artă.

Dându-i să traiască raiul în infern,
Clipa s-o resimtă infinitate-albastră,
Străluciri să pună în tot ce-i hâd sau tern,
Moartea pentru sine mereu să o trăiască.

El, vânt jucăuș al norilor de gând,
Beat, fiecărui drum punându-i o răscruce,
Are ca duh o pasăre cântând
În păduri vânată cu lacrimi drept alice.

Sub pojgița de liniște-nghețată
Cine să îi știe curenții de neliniști...
Feroce-i e blândețea veșnic disperată
Căutând un cuib în despletiri de miriști.

Pâinea ca și vinul le scuipă amestecate
Metafore în țăndări de frumuseți și tâlc
În vorbăria lumii încrustând carate,
El oaze în deșerturi invocând.

Muza sa, făptură și ideal sincretic,
Vorbind oglizilor în care se împarte:
„- Îi voi fi ce vrea, model din vis estetic,
Prezență și absență, aproape și departe,

Parteneră crudă a unui prinț eretic,
Icoană blândă a rugilor deșarte,
Îi voi fi prin vreme totul și nimic
Întregul împreună sau părțile lui sparte.

Iar de va fi cândva să uite că-i sunt dragă
Unghiile mele i se vor strânge-n umăr
Și-n dârele de sânge ca niște corzi de harfă
Voi face iar să-mi cânte ode fără număr.

Când va rămâne mut și-o cere-ngropăciune
În uter îi voi pune inima plângându-l,
Din iubirea mea-i voi face rugăciune,
Cât voi trăi o să-i veghez mormântul.”

Dacă la cer Poetul putea-va să-ntrevadă
Strălucitorul tron din mitul pământean
Se va căi și ființa sa întreagă
Va-ngenunchia rostind cu geniu de mirean:

„ - Dumnezeul meu și-a toate câte sunt,
Ți-am nesocotit atâta timp prezența
Ș-am încercat să fiu mai mult decât mărunt
Când în nimicnicie ți-am eludat esența.

Cu toate astea m-ai îngăduit
Fiindcă-n Logosul dintâi pus-ai fantezie,
Iar fără de păcatul pe care l-am iubit
Nu mă îmbătam de Poezie.

Nesocotit la minte am ieșit din timp,
Am răscolit durerea și plăcerea,
Mărginit, nemărginrea am încercat s-ating,
Să am un zbor de înger peste toată firea.

Am săpat în taina anticei Pamyra
Ca bogăția ei să o traduc în vers,
În întunecimi am scăpărat lumina
Ce fulgeră tuneluri minților în stres.

Iar acum Tu, Doamne, mă judecă-nțelept,
Iartă-mi rătăcirea pe drumuri de boem;
În oglinda Ta sfârșitu’ mi-e-nceputul drept,
Ajungând la Tine, cetește-mă Poem.