Artista Andreea Bratucu și poezia picturii

     

     Azi m-am încumetat, după destul de mult timp, să ies din casă: am dat curs invitației la vernisajul tinerei doamne Andreea Bratucu din foaierul Operei Române, ce a avut loc în această minunată zi a lui octombrie. Nu aveam așteptări deosebite, în afara nevoii de a evada puțin din atmosfera sedentară și monotonă a locuinței mele, de a-mi mai aerisi astfel gândurile.
     Nu sunt critic de artă, deci nu am criterii savante de evaluare a frumosului artistic: îmi place sau nu îmi place o operă de artă după repere personale, ce-i drept elaborate.
     Prima impresie asupra expoziției mi-au confirmat-o cunoscători, adică profesori și colegi ai artistei: abordare imagistică, nonabstractă, a manifestărilor concrete ce le îmbracă materia - pământ, apă, foc, aer - concretizate în reprezentări cu cadre naturale, portrete, natură moartă, construcții; simț al proporțiilor; armonie coloristică; talent înnăscut evident. Pe scurt, prima expoziție a artistei Andreea Bratucu o reușită!
     Dacă ar fi să recomand personal vizionarea acestei expoziții, deschisă încă două săptămâni de acum înainte în aceeași locație, aș evidenția poezia picturii doamnei Andreea Bratucu. Este poezia imperfectă dar sublimă a unui tânăr ce vede, simte și trăiește cu totul liber față de un ins matur, care își are delimitat și își protejează egoist egoul. Am văzut aici, în această după-amiază, poeme pictate cu suflet, cu naivitate (deși pictura artistei nu este naivă), cu delicatețe, cu tandrețe. Andreea Bratucu iubește pictura, iar pictura, este evident, începe să o iubească pe ea. Și nu vreau să o încurajez eu pe tânăra artistă, pentru că pictura ei reflectă un curaj existent. Vreau doar să-i mulțumesc pentru că m-a făcut să mă simt, iluzoriu, tânăr. Și să-i urez succes.