Vis de Cronos

Nu ai nici o vină că te găsesc splendidă

că splendoarea asta am vrut eu să o am;

m-ai surprins, de-atunci ești ca o zi senină,

ce ți-o pun în iarbă, ce ți-o înalț în ram.

Sunt parcă un mic Cronos ce-ți caută prezența,

ca timpul tău de sălcii să îl oprească-n loc,

deasupra unei ape să-ți asortezi nuanța

cu frumusețea undei când soarele ia foc.

Poate-ți voi opri timpul pe cerul de la noapte,

când strălucești prin stele departe de pământ

și îți visezi iubirea îmbrățișată-n șoapte

cu trupul tot un zbucium, cu sufletul un vânt.

Te-aș mai opri în mine, în piept te-aș răsădi

să înflorești pe-argila din care sunt făcut,

inima-mi bolnavă să-ți facă rapsodii,

să trăiești prin mine, prin timpul meu zăcut.

Vei putea, senină, iar să răsari ca ziua
din noaptea albastră-n care de tine-am tot visat,
să mi te-așezi în suflet când îți bei cafeaua,
ca timpul să te ierte că iarăși l-ai sfidat.