vineri, 2 noiembrie 2012

Între realitate și vis


Cum plânge iarăși toamna peste noi
zemoasă, coaptă, udă și-ntristată,
cu cerul sur și doldora de ploi,
cu frunze amintind de tinerețea toată.

Stoluri, păsări zboară spre un cer mai cald,
grânele se-adună harnic în hambare,
gâzele în raze de soare se mai scald,
iar eu culeg în mine semne de-ntrebare.

E moarte și e viață pe pământ,
iubiri nebune ici, mai dincolo războaie,
tăceri și vorbărie se iscă din cuvânt,
smaralde și idei se-neacă în noroaie.

Anotimpul ăsta sub lupă mă supune,
sunt și nu mai sunt în tot acest tumult,
mi-e dor de răsărit când ziua îmi apune
și plec s-ajung la stele, rămân să fiu de lut. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu