vineri, 30 noiembrie 2012

Moș Crăciun


Din toate măştile purtate care furau identitatea,
din amăgirile-ndurate când învăţam ce-i demnitatea,
din farsele pe care-n viaţă le joci sau ţi se joacă ţie,
din rolurile de paiaţă când râzi şi plângi în nebunie,

din visele de-a fericirea sau din poveştile cu zmei,
din arsenalul de la Delfi plin de miracole şi zei,
sau din uitările-ngropate în timpul ca un hău de-adânc
dând viaţă şi ducând în moarte alcătuiri de pe pământ

eu mă opresc pentru o clipă la anii când, copil bun,
în albe ierni înfrigurate îl aşteptam pe Moş Crăciun…
Ce bucurie! Şi ce farmec! Decembrie ningea feeric…
Noi colindam împinşi de viscol până târziu în întuneric.

Norii desenau pe cer din câlţi albi, suri şi violeţi
continente sau balauri sau cavaleri cu epoleţi,
zâne, munţi, bătrâni cu barbă, vrăjitoare sau doar peşti
pe care mintea mea de-ndată le transforma în vii poveşti.

Stelele sclipeau la mine şi nopţile-mi erau un mers
printre luminile din bezna de galaxii din univers!
Iar bradul verde, ce visare! Şi visele, ce iz de brad!
Simţeam că fulgii de zăpadă mângâie şi ţin de cald.

Îmi amintesc cât de magnific strălucea luna în noapte...
Ce ordine era în casă! Ce miros de fructe coapte!
Ce cântece! Ce artificii! Ce tineri erau toţi bătrânii!
Cum sătura atunci mirosul ce se-nălţa din miezul pâinii!…

Câtă iubire şi speranţă! Ce sentiment de nemurire!
Ce mit se zămislea în suflet despre natură şi-omenie!
Ce poză vie în oglindă îmi stăruie – de-atuncea oare
ca o obsesie de lumină pentru contraste viitoare?!

Nu ştiu de-o să-mi iert vreodată că nu am vrut să mă opun
când mi s-a spus că sunt prea mare să-l tot pândesc pe Moş Crăciun
ş-am acceptat să trântesc uşa copilăriei, să m-avânt
prin labirintul vieţii ăştia, culegătoare doar de vânt...

Dar azi, din nou, în ierni sărace sfârşind un secol de consum,
aştept ca un copil de-o şchioapă, deşi-s bătrân ca Moş Crăciun…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu