Galactică (1)

Pe cerul sufletului meu

dimineață nouă nu mai vine,

noaptea șieși și-a făcut muzeu

și-s rezident de-acum în galaxie.

Am obosit să dau atâtea raite,

să plec de pe pământ și să revin, 

să schimb fuse orare ca pe haine,

să fiu când întâmplare, când destin.

De sus planeta-i amestec de albastru,

ca dorul din iubire când există, 

jos devine un permanent dezastru,

huma ei e neagră și nesfârșit de tristă.

Nu vreau să critic terra-n univers,
să uit că-n viul ei sălășuie minune,
că zăcăminte ține și în vers,
iar omenescul are încă multe-a spune.

Din cerul sufletului meu

în dimineață n-o să mai cobor,

mă-nchid în noapte ca într-un muzeu

cu relicve îngropate într-un nor.