Nu am lacrimi să mai plâng iubirea,
nici primăvara încă n-a ventit,
în iarnă stau mototolit
și nu-mi trezesc spre cer privirea.
În noaptea mea zac singur, amorțit,
nu visez, dar nici nu sunt lucid,
fără milă uitările ucid
prin trecutul care astăzi a murit.
Ferestrele spre viitor sunt mate,
florile de gheață încă râd
am cules din ele rând cu rând
dar tot mai sunt acolo agățate.
Aici este pustiu, doar clipele mai bat,
mirajul s-a topit în setea din pământ,
doar pale usturânde de cuvânt
acostează gânduri cu-adânc netulburat.
Băltesc în cerc vicios albastre amintiri,
ploia de visări în vid a-ncremenit
mi-e dor de toate cele ce-am iubit
și din tavan îmi plâng uscatele priviri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu