Lehamite

sunt oameni ce încă se impregnează de prezent

au vârsta mea și-s oameni ai cetății

îi doare încă țara 

o plâng că-i țara lor

o blastămă că-i țară ce se tot pierde-n zare

aș vrea să fiu cu ei

să pot ca ei să fiu

să privesc tortura cu ochii larg deschiși

să gem 

să mă revolt

să strig că e nedrept

ca neamul meu să fie reprezentat de farisei și proști 

iar dacă nu mă aflu cu cei care mai luptă

să ridice ceața și mâzga din social

nu-nseamnă că nu-mi pasă

că nu mă doare-n suflet

doar  că ochii mi-i duc în geografie

sub cerul ei sunt ape

munți și anotimpuri

este natura ce ne-a dat să fim

sunt oameni care mor fără să-i știe nimeni
iubirea ca și ura sunt două anonime

dar vin și eu să-mi caut locul ce l-am pierdut cândva

sunt resemnat

sunt singur benevol

doar cu privirea intru

în agonia lumii

m-am învins pe mine preacurând

să nu mă judecați că aș trăda

lehamitea e boala ce mă ține