joi, 28 noiembrie 2013

Vasile Voiculescu (27.11.1884, Pârscov, Buzău - 26.04.1963, București - scriitor și medic )

Destinul

Aud din afundul meu
Cum suie pe-ntuneric, dibuind, Destinul
De ani se târâie mereu
Și urcă necurmat cu toate piedicile și tot chinul
De-a lungul peșterilor vieții mele
Cu hrube jilave și întortocheate
El vine, pipăind cu mâinile lui grele
Pereții reci… și pietrele tresar speriate
Înaintează câțiva pași și șade, 
Ascultă parcă negrăite șoapte
pornește iar, se-mpiedică și cade 
Învăluit de aburi și de noapte.
Tăcut se scoală pipăind pereții
Și dibuind prundișul cu piciorul…
Și vine așa orbecăind de-a lungul vieții
Târând în urma lui, în lanțuri, Viitorul.
E orb și vine după mine… Se îndreaptă
Să mă găsească
Și urcă scări de blocuri răsturnat, treaptă după treaptă, 
Un groaznic melc pornit să se târască
prin întunericul de-adâncuri nepătrunse, 
Pe unde însuși cugetu-mi n-ajunse;
E un dedal de săli, de gropi și coridoare
Ce urcă, se sucesc și se coboară
Cu iezere de ape în vâltoare, 
Cu năruiri de bolți ce te doboară
El dibuie întruna și înaintează, 
Mai stă de-ascultă, părul ud își stoarce, 
Desfundă gurile astupate, cercetază, 
Și cu ocoluri iar la loc se-ntoarce…
…Așa de ani se târâie din adânc spre mine, 
Aud înăbușitu-i pas cum vine
Și-am înghețat pe prag aici:
Mai sus de tine unde poți să te ridici?…
E-n mine… și mă va găsi odată!…
Ascult cum umblă bâjbâind în profunzime
Și nu-l cunosc; ghicesc de ce mă cată, 
Dar nu stiu ce-mi aduce din întunecime…
Atâta știu doar despre el, 
Că-i orb, că-i neîndurat, că nu-i mișel;
Că vine
Din afundul meu de ani întregi
Spre mine
Bătrânul orb răsturnător de regi!
(Și că, cu cât înaintează în lumină și-n tumult, 
Cu-atâta întunericul îi copleșește ochii tot mai mult).

Autoportret romantic la 67 de ani

Mi-am făurit o bătrâneţe bravă:
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii ţărcuind şirag,
Un chip uscat de pajişte firavă.
În pieptul liber, bântuită navă
De al talazurilor vălmăşag,
Port încă sus, ci tot mai lângă prag,
O inimă răcită, dar de lavă.
Visez mereu, căci visul mi-e trezie.
Din lene mi-am făcut amică vie;
Cu ea ţin sfat când gânduri, mii, mă trag...
Nu mai întreb ce vremuri bat afară;
Privesc, în mine, pulberea de seară
Şi coborând lăuntrica mea scară,
Mă sprijin în condei ca în toiag.

Un comentariu: