miercuri, 8 ianuarie 2014

Despre ceața prejudecăților


          În urmă cu exact doi ani, debutant, deci ignorant, în toate aspectele fb, scriam pe bogul acesta un articolaș stângaci referitor la apologie și apologet, mai exact despre spaima pe care o resimțeam că aș fi manipulat în privința opțiunilor ce abia mi le conturam despre cele ce se publicau aici în general, despre creațiile literare în special. Eram interesat în a-mi face o părere despre situarea mea între cei care scriu, pentru că și eu scriu.
          Aș face aici o paranteză, poate cam prea lungă, pentru a clarifica și a mă clarifica. Eu scriu și citesc, fără a mă considera de meserie scriitor sau exeget. Întotdeauna am făcut diferență între cei care dobândesc o meserie prin „calificare la locul de muncă” și cei care o fac prin școală. Cred că aici democrația nu-și are loc, iar „școala vieții” și „școala școală” sunt compartimente diferite. Nu de tip „clasa a doua” și „clasa întâi” ca la tren, „rău” și „bun” ca în etică, „urât” și „frumos” ca în estetică sau ca în logică „fals” și „adevărat”. Cred că aici intrăm în domeniul axiologiei, al valorilor. Experiența, cunoașterea practică, nu este în competiție valorică față de cunoașterea teoretică. Ele sunt complementare, aportul lor, de factură diferită, este esențial în problema cunoașterii. Doar că unul pune la bază gândirea și activitate practică, celălalt gândirea și activitatea imaginativă și creativă. Iar cel mai frecvent în viață, odinal, practica succede imaginativul.
         Departajarea teoretică de mai sus nu are corespondent în concret. Nimeni nu poate fi numai practician sau numai teoretician. Cum nimic în viață nu este net de natură practică sau net de natură teoretică. Numai că, din acest amestec ce ne este dat, fiecare pentru sine încearcă aleagă ce i se potrivește: unii sunt „de mână stângă”, alții „de mână dreaptă”, cum sunt și destui „ambidextri”. În timp ce realitatea incită la provocări de un tip sau altul în funcție de gradul în care îi este cunoscută natura: necunoscutul reclamă cercetare, studiu, cunoaștere teoretică în primul rând, natura deja cunoscută este de abordat preponderent practic și pragmatic.
          În sfera relațiilor interumane normale, adică de bun simț și fundamentate valoric, departajarea se face iar resimțită, formal, informal sau mutual, Unii ne ocupăm de proiecte și proiectări, alții de execuție și realizări. Cei care se cred deasupra ambelor îndeletniciri ar trebui să devină academicieni. Cum însă asta nu e la îndemâna oricui, ei teoretizează în domeniul practicii și îndeamnă la productivitate în domeniul cercetării, proiectării și creativității. Dar cei mai mulți au intrat în politică și se dau „ce vrea mușchii lor”.  
        Ar fi cazul să închid paranteza, nu înainte de a mai preciza despre mine că, oricât de modest m-aș pretinde, îmi mai îngădui din când în când opinii, sugestii, gânduri personale dincolo de ce pretind că sunt. Le scriu, dar tot nu mă consider scriitor, exeget, critic. Sunt „venetic” în acest spațiu și pot sau nu pot fi acceptat/asimilat doar de cei care îl administrează legitim.
          Începusem să spun că în urmă cu doi ani, în mediul străin ce-mi era fb, mi-a fost acceptată „prietenia” de către un domn cunoscut „formal” drept scriitor (membru al uniunii, profesor la litere, publicist). Dar avea domnia sa în juru-i un câmp gravitațional (uman) care îmi dădea impresia că numai prin intermediul lui aș putea avea acces la personalitatea scriitoricească. Asta mi-a stârnit reticența adolescentină pe care am manifestat-o cândva și față de literatura rusă ce mi se insinua dinspre URSS. O avangardă de apologeți așadar, studenți întârziați ai domniei sale probabil, mă antrenau la intonări de aplauze cu fiecare prilej a apariției „domnului profesor”. Mă simțeam tras de mânecă, ca atunci când nu demaram scandări entuziaste la cuvântările publice ale tovarășului. Am reacționat atunci cu un „timid curajos” articol, cum am spus la început, apoi am trecut de la reticență, la respingerea a tot ce vedeam cu titlu de autor.
          Mai târziu am reușit să citesc, pe sărite, din scrieri. Prejudecățile deja formate îmi întunecau judecata prezentă, făcândându-mă să persist în prima impresie. Totuși mă contraria faptul că vedeam destui scriitori cititori a ceea ce decretasem că mie nu-mi place. Mi-am consolat și consolidat părerile, presupunând că, justificat, „seniorii” scriitori se susțin între ei, iar cei tineri au nevoie să intre în grațiile „zeilor”. 
          Am ajuns în faza în care să constat că sunt și aspecte acceptabile, agreabile, impresionabile - și din perspectiva mea - în ceea ce citesc la acest domn. Greu și încet sccriitura sa îmi devine accesibilă, ce-i drept, pe fragmente, pe sărite. În schimb alții, care mi-au fost simpatici tare la început, au început, tot ușor, să decadă în preferințele mele (dar asta e altă poveste; cum altă discuție este legată de impostura care a penetrat toate mediile formale și informale). Oricum, e semn că după atâta timp prejudecățile mi se ridică precum o ceață.
           

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

poezii photo 13705172_1231808203518884_1212893254_n_zpsh9xa712a.jpg