marți, 7 ianuarie 2014

Ion Minulescu (06.01.1881 - 11.04.1944)

Romanța soarelui

Răsar,
Mă-nalţ,
Cobor
Şi-apoi dispar,
Şi-apusul meu e totuşi răsărit...
Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar -
Portret unic şi veşnic, expus în infinit.

Cu magica-mi baghetă uriaşe -
Stăpâna hotărârilor eterne -
Deştept măturătorii albelor oraşe
Şi-adorm întârziaţii negrelor taverne...

Dau fluviilor graţii de reptile,
Dau mărilor priviri fosforescente,
Iar munţilor din zare, aspecte de gorile,
Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.

Dau fructe noi smochinilor uscaţi,
Dau bronzului figură omenească,
Iar Regilor -
Pe socluri de marmură-nşiraţi -
Poruncitoare gesturi, ca-n veci să poruncească.

Iar când cobor,
Când calda-nfiorare
Se zbate-n cupa recelui repaos,
Azvârl sămânţă nouă în vechile tipare
Şi-ascult Perpetuarea cum fredonează-n haos!...

Echinox de toamnă 

Ascultă, Doamnă!...
Ascultă glasul echinoxului de toamnă,
Ce aiurează-n vârful unui plop
Strident,
Dar înţelept ca un Esop...
În locul veveriţei de-astă-vară,
Pe care pădurarul vrea s-o-mpuşte
(Fiindcă-ncercase să te muşte),
Pe-aceeaşi cracă stă acum o cioară!...
E simbolul idilelor defuncte -
Idilele de vară (la munte sau la mare).
Un scriitor,
O cetitoare,
O strângere de mână,
Un ah!
O sărutare
Şi-n urmă: puncte, puncte, puncte...
E tot ce-a mai rămas din noi
Din păpădia
Iubirii noastre scurte de-astă vară:
Un plop pe mal,
O cioară
Şi-un glas ce pastişează veşnicia!...
Ascultă-l înc-o dată, Doamnă...
E glasul echinoxului de toamnă...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu