Mareele sufletului

mareele sufletului meu depind 

de o lună pe care nu am văzut-o niciodată

dar pe care o bănuiesc ca fiind

după efectele din inima mea mereu tulburată

uneori mă simt mișcat către sus

deși rămân mai departe turtit de pământ

alteori în abisuri adânci mă văd dus

stând locului și fără să scot un cuvânt

dar sunt dăți în care cuvântul senin

începe să curgă pe gânduri ca apa pe pietre

și simt în mine perioade de preaplin

când mi-e limpede relația dintre noțiuni și obiecte

apoi tranzitez, fără să-mi impun să o fac

din nori de durere și disperare

în senin  de iubire și-n liniști de lac

cu unde albastre seducătoare

bănuiesc că sufletul meu e mereu dependent

de-o planetă, de-o lună, de-un astru, de-un vis

altfel n-aș putea fi reperat, în același moment

când prezent, când absent
ba plin, ba gol
când stins, când aprins

presimt că există ceva, ca o planetă de vise
cu efecul pe care luna îl are asupra apei terestre
făcând sufletul să planeze pe-nalturi și-abise
să deschidă adesea inexistente ferestre

o planetă, un astru, o stea nebuloasă
cu solul magnetic, electrizant
e-acolo în taină, mereu fabuloasă
pe orbita ei trec ziua și noaptea, razant