sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Mareele sufletului



mareele sufletului meu depind 
de o lună pe care nu am văzut-o niciodată
dar pe care o bănuiesc ca fiind
după efectele din inima mea mereu tulburată

uneori mă simt mișcat către sus
deși rămân mai departe turtit de pământ
alteori în abisuri adânci mă văd dus
stând locului și fără să scot un cuvânt

dar sunt dăți în care cuvântul senin
începe să curgă pe gânduri ca apa pe pietre
și simt în mine perioade de preaplin
când mi-e limpede relația dintre noțiuni și obiecte

apoi tranzitez, fără să-mi impun să o fac
din nori de durere și disperare
în senin  de iubire și-n liniști de lac
cu unde albastre seducătoare

bănuiesc că sufletul meu e mereu dependent
de-o planetă, de-o lună, de-un astru, de-un vis
altfel n-aș putea fi reperat, în același moment
când prezent, când absent
ba plin, ba gol
când stins, când aprins

presimt că există ceva, ca o planetă de vise
cu efecul pe care luna îl are asupra apei terestre
făcând sufletul să planeze pe-nalturi și-abise
să deschidă adesea inexistente ferestre

o planetă, un astru, o stea nebuloasă
cu solul magnetic, electrizant
e-acolo în taină, mereu fabuloasă
pe orbita ei trec ziua și noaptea, razant

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu