miercuri, 1 ianuarie 2014

TRAIAN T. COȘOVEI (28.11.1954 - 01.01.2014)

Poemul

A venit vremea să-mi adun singuratatea ca pe o sumă mica
de bani.
A venit vremea să-mi termin poemul.
Strigătele s-au
ispravit, marile ploi sunt şi ele pe sfârşite.
Departe, peste oceane de sticlă
cascada genunchilor tăi se sparge de stânci.
Acum va trebui să-mi termin şi eu poemul -
ca să pot să traiesc
va trebui să-l închei ca pe o veche uniformă militară;
va fi ca şi cum voi pleca într-o lungă călatorie.
Voi închide uşa, voi scrie pe ziduri cu sânge de miel,
voi bate în cuie fereastra - dâre groase de var voi trage pe garduri, îmi voi umple trupul cu grăsime de urs mă voi bâlbâi groaznic.
Acum, numai să pun drugul la uşă - numai să deschid robinetele casei, să strige
lumina;
El trebuie să apară, trebuie să fie prin apropriere.
Ma voi tunde garcon, il voi vâna fără milă.
Fara milă voi smulge poşeta bătrânei de la subsol voi răscoli în întunericul ei mirosind a lavandă voi călca în picioare scrisorile de pe front,
poliţele de asigurare;
El trebuie să fie aici!
Voi cauta în dulapiorul de medicamente, cu foarfecele îi voi decupa fotografia - cu foarfecele îmi voi face loc prin mulţime, cu foarfecele bătrânei doamne îmi voi decupa
o casă, o iubită, un vis.
Dar el este pe aproape - o simt - pentru blana acestui poem sunt în stare să-mi uit prietenii, sa-mi vând sufletul să-mi vopsesc, încet faţa cu cenuşa marilor biblioteci ale lumii!
A venit în sfârşit vremea să-mi termin si eu poemul.
Acum, chiar acum (numai puţin, va rog - înca puţin, va
implor)
cu poemul acesta imi voi caştiga viaţa.

El a si fost, poate a şi trecut
Lasaţi-mă numai să-l încep.
Lasaţi-mă numai să-l termin.

Poemul de acum

Eu nu mi-am scris niciodată numele
pe bonuri de cărbuni 
pe lîngă silozuri am trecut fără să privesc înapoi 
prin iarba desculţă n-am alergat niciodată.
În ploaie n-am cântat, în deşert n-am scris cu creionul drumul caravanelor.
Cu măturica nu m-am bătut la baia de aburi.
Cu mersul meu de urs n-am răsturnat înadins porţelanurile.


Odată am iubit ferocitatea oamenilor de zăpadă,
tandreţea sperietorilor uitate pe cîmp.
Omului care lucrează la calea ferată am vrut să-i povestesc
o istorioară cu tîlc.
Omul e mort de mult.
Prin faţa agenţiilor de voiaj mi-am plimbat viaţa ca pe o jumătate de pâine.
Cu o maşină de ocazie am mers pînă la marginea mării.
Am privit valurile cheltuindu-se pe ţărm am privit
tinereţea arzînd ca o frunză de tutun verde.
In faţa oglinzii, cu lanterna mi-am luminat chipul.

Acum ceaţa se poate risipi.
Acum poemul poate veni mai aproape.

Un comentariu:

  1. '' Ma bucur ca sunt in viata si ca traiesc, cum spunea Nichita, in timpul vietii noastre, nu in timpul vietii altora...''

    RăspundețiȘtergere

poezii photo 13705172_1231808203518884_1212893254_n_zpsh9xa712a.jpg