duminică, 2 martie 2014

Radu Gyr (02.03.1905, Câmpulung Muscel - 29.04.1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu)



Dă-mi chipul tău 

Dă-mi chipul tău, granit senin,
dă-mi duhul tău, senină iarbă,
în ne'mpăcatul meu destin
nici un tumult să nu mai fiarbă! 

Să nu mai spumege în piept,
sub îndoieli ori sub blesteme,
nici câte-n pofta mea le-aștept,
nici câte spaima mea le teme. 

Vreau taina neștiinței reci
și-a nepăsării voastre, unde,
cu negrul zbor de lilieci,
nici o-ndoială nu pătrunde. 

Granit, dă-mi neclintirea din
dumnezeiasca-ți împietrire,
pentru-o lumină fără chin
și-o moarte fără răstignire! 

Vreau, iarbă,-nțelepciunea ta
de-a nu-ți aduce-n veci aminte,
vreau harul tău de-a înfrunta
făr-a privi nimic 'nainte. 

Să cresc în timp și infinit
din duhul tău, senină iarbă,
din duhul tău, senin granit,
în fericirea voastră oarbă.

Poetul condamnat perpetuu la moarte pentru poezia:

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Hangiul

Afară-i vânt și-i gol ulciorul. 
- Hangiu smintit, dă fuga iar! 
Vreau vin ca zarea și ca dorul
și cum e jalea de amar.

El însă-mi toarnă în neștire
un vin adânc cu umbre lungi. 
- Bea! Dulce-i ca o amintire
pe care-o chemi când o alungi.

Ulcioru-i gol și-afară vântul... 
- Hangiu smintit, dă fuga iar! 
Vreau vin ca bezna, ca mormântul
și cum e moartea de amar.

Hangiul însă-mi pune-n față
un vin însângerat de vremi. 
- Bea! Este dulce ca o viață
pe care-o ierți când o blestemi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu