Către Galateea
Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.
Cântec de iarnă
Esti atât de frumoasă, iarnă!
Câmpul întins pe spate, lângă orizont,
și copacii opriți, din fuga crivățului…
Îmi tremură nările
și nici o mireasmă,
și nici o boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheață,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă!
Și nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniștit, idolatru
și gândul crește-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru.
Cu toții suntem definiți de ceea ce ne stârnește afecțiunea, ceea ce ne completează și definitivează; ne atrage ceea ce ni se pare că ar oglindi sufletul, percepțiile, principiile și ambițiile noastre.
În primul rând consider că această afirmație trebuie extinsă și înspre domenii ce nu pot împărtăși sau comunica verbal asemenea sentimente, sau măcar nutri această stare. Iubim și apreciem arta cu ale sale culori și nonculori, literatura cu tot cu sensuri și nonsensuri, natura cu ale ei capricii și a sa armonie și extindem această dragoste tot mai mult înspre abstract. Iubim cunoașterea, frumusețea și însăși viața...
În plus, această afirmație mai poate fi privită dintr-o perspectivă psihologică. Din moment ce toți oamenii cu o stare psihică sănătoasă au o părere mereu pozitivă asupra sinelui, indiferent de natura lor adevărată, se poate spune și reversul „Iubim ceea ce suntem”, dar nu ar fi mereu adevărat.
Deși eu consider că noi suntem ceea ce iubim, este la fel de adevărat că putem iubi și ceea ce nu suntem sau ceea ce nu ne definește în vreun fel; putem iubi o persoană pentru faptul că ne completează. Punțile mele slabe să fie calitățile ei și aceasta să fie una din cauzele dragostei mele pentru ea.
În concluzie, eu cred că experiența umană se bazează pe existența și împletirea a două aspecte profunde: dragostea și credința. Dragostea oarbă pentru viață și toate planurile ei și credința justificată în potențialul uman și nelimitarea sa, credința în stiință și în capacitățiile individuale.
Destin
Când am deschis ochii, mă aflam
în acest trup pe care-l vezi
şi vinovat de felul lui eram,
cum vinovate-s frunzele că-s verzi.
Şi deodată-am început să ştiu
mersul luminii şi-al strigării
şi să simt pomii toţi, pe viu,
şi curba dureroasă-a zării.
Să urlu sfâşiat de păsări repezi,
să ard lovit de-un meteor,
s-adorm pe gâturi lungi de lebezi,
şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor.
O, fiece silabă mi-e colţ de elefant,
cu fildeşu-n amiază răsucit,
şi fiece privire delirant
se recompune-n literele reci, de mit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu