joi, 30 octombrie 2014

Paul Valéry (30.10.1871 - 20.07.1945)

Feerie

Luna subţire varsă un fraged licăr sacru,
O-ntreagă fustă dintr-un ţesut de-arginturi fin,
Pe fundament de marmuri unde apare lin
Umbra purtând o trenă de perle-n voal de nacru.

Pe mătăsoase lebezi ce-ating de-un stuf opac
Carena lor de pană aproape luminoasă,
Ea desfrunzeşte-o roză de nea funinginoasă
Ale cărei petale scriu cercuri largi pe lac...

E vie?... Ce deşerturi de stinsă voluptate
În care apa-n lame abia zvâcnind mai bate,
Uzând secretul prag din ecouri de cristal...

Carnaţia confuză de roze moi deodată
Se-nfioară, când un strigăt de diamant fatal
Crapă cu-un fir de ziuă marea poveste toată.

Odă secretă

(din Farmece, traducere de Ştefan Augustin Doinaş)

Cădere-augustă, dulce fine,
Uitare-a luptelor, extaz,
Când, după dans, în ierburi fine
Se lasă corpul de atlaz.

Nicicând asemeni vreo licoare
Ca aştrii-acestei veri ce bat
Pe-o frunte-n boabe de sudoare
Triumful nu şi l-a serbat!

Însă atins de-Amurgu-n facle
Acest corp, mare-n făptuiri,
Dansând, strivindu-l pe Heracle,
E doar un vraf de trandafiri!

Dormi, paşi stelari să-ţi bea ecoul,
Biruitor încet desprins,
Căci Hidra una cu ecoul
Peste nemargini s-a întins...

Ce Taur, Câine, şi ce Ursă,
Obiecte de triumf enorm,
Impune-n timpi fără resursă
Sufletul, spaţiului inform!

Sfârşit suprem, scânteietor,
Care, prin zei şi monştri-n geruri
Proclamă-ntruna tuturor
Faptele mari ce sunt în Ceruri!

Poezie pierdută

(din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Ion Caraion)

M-au plictisit plăcerile
În plictiseală, în adâncul plictiselii
O floare,
Descoperire de culoare senină
Adesea.
Însă prea respirată, prea iubită,
Prea asemeni mie, dacă devine
Chin, dacă se face
Amară, necruţătoare, intensă...
Mă-nduplec bucuriei ce plictiseşte.


Gânduri de Paul Valéry în interpretare proprie:


La Feuille Blanche

 

                                                              Imagine Peter Callesen

Adevărul, vidul luminii albe, lucios,
Definește nimicul și golul aparte
A tot ce există singular de frumos
În adâncul plat al oglinzii crăpate
De gesturi liniare însuflețite sfios.
Această prezență a absenței incită,
Dar dorința fierbinte e ținută în loc,
Îmbrățișarea pornită este oprită
Și interzis e contactul, oricât de pios. 
De aceea orice om în el poartă frică 
De vidul plin al oglinzii chemat,
Însă-și face curaj în fiece clipă
Între-a fi și-a nu fi mereu reflectat.

Vin irosit 

 
                                                                               Foto Mickeal Aldo - Indonezia

Ziua îmi e un ocean dezlânat, 
(dar poate-i doar cerul căzut peste mine), 
Care mă poartă ofrandă de destin înșelat 
În vinul lui Bacchus ce roșu îmi curge în vine... 

Beau? Plutesc? Visez? Mă înec? 
Ce-nseamnă să trăiești aiurit? 
Inima nu știe dacă vin, dacă plec, 
Gândul se-acrește ca vinul de-l uit. 

Privirea mea mată, de ceață, cristal 
Mă reia aproape-departe de mal 
Pe undele vinului ce mă aruncă spre cer... 

Sete mi-e dorul amețitor!... 
Gustul său mi-e încă mister, 
Imaginea lui pe cer este nor...

Pașii 


Pașii, copii pe liniștea mării călcând sideral,
Atenți să nu iște din adâncuri furtună,
Să nu se-mpiedice în praguri de val,
Îmi îngheață toată trecerea-n urmă. 

În ape murdare, sub ceruri splendoare, 
Pașii mei nu au cărări de ales!
Doamne!... Călăuzește-mi picioarele goale, 
Arată-le calea cât sunt încă-n mers!

Dacă-mi deschizi printre plauri alei
De gânduri limpezi care setea să-mi stingă,
Și dacă fruntea mi-o săruți cu idei 
Care în inimă direct să m-atingă,

Pașii-mi vor urma doar drumul spre Tine
Nemai rătăcind între-a fi și-a nu fi
Inima nu-mi va mai bate când nopți și când zile, 
Iar când va muri ea slavă-Ți va fi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu