luni, 17 noiembrie 2014

Cu singurătatea

Singurătatea stă goală și albă-n pereți,
pudoarea ei îmi pare lipsită de sens,
doar semnul polilor din ai noștri magneți
ne-au mai strâns seducător în consens.

Poate acum e supărată pe bune 
că sunt nestatornic și-o mai las uneori
plecând de nebun vremelnic prin lume
să hoinăresc la-ntâmplare cu capul în nori.

Poate ar trebui să-i spun să mă ierte,
dar încă nu cred că pot să mă schimb,
dilemele mele sunt atât de concrete
că n-aș renunța la al lor labirint.
 .
Și totuși curând va trebui să accept
că singurătatea e unica mea alinare,
că numai când ea mă strânge la piept
inima mea să moară e-n stare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu