Singurătatea stă goală și albă-n
pereți,
pudoarea ei îmi pare lipsită de
sens,
doar semnul polilor din ai noștri
magneți
ne-au mai strâns seducător în
consens.
Poate acum e supărată pe
bune
că sunt nestatornic și-o mai las
uneori
plecând de nebun vremelnic prin
lume
să hoinăresc la-ntâmplare cu capul
în nori.
Poate ar trebui să-i spun să mă
ierte,
dar încă nu cred că pot să mă
schimb,
dilemele mele sunt atât de
concrete
că n-aș renunța la al lor
labirint.
.
Și totuși curând va trebui să
accept
că singurătatea e unica mea
alinare,
că numai când ea mă strânge la
piept
inima mea să moară e-n stare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu