miercuri, 28 ianuarie 2015

Monolog


sunt malul în care singurătatea sapă abruptul
dezlipind tot mai mult retina cerului
apropiind tot mai adânc începutul 
de dezastrul sfârșitului

rădăcina profundă de amintiri a iubirilor
adâncită-n oglinda cu tremor al undei 
întreabă inima văduvă a nebunilor
acuma ea unde-i

răspunde vântul durerii - ți-am luat-o -
dar eu nu vorbesc niciodată cu vântul
și te-ntreb direct adorato
ce-a-nsemnat pentru tine cuvântul

se surpă malul și cade salcia în apă
curenți ai disperării o târăsc în aval
setea de moarte se stinge și ea dintr-odată
sunt spiritul care privește de sus de pe deal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu