Monolog

sunt malul în care singurătatea sapă abruptul

dezlipind tot mai mult retina cerului

apropiind tot mai adânc începutul 

de dezastrul sfârșitului

rădăcina profundă de amintiri a iubirilor

adâncită-n oglinda cu tremor al undei 

întreabă inima văduvă a nebunilor

acuma ea unde-i

răspunde vântul durerii - ți-am luat-o -

dar eu nu vorbesc niciodată cu vântul

și te-ntreb direct adorato

ce-a-nsemnat pentru tine cuvântul

se surpă malul și cade salcia în apă

curenți ai disperării o târăsc în aval

setea de moarte se stinge și ea dintr-odată
sunt spiritul care privește de sus de pe deal