joi, 26 februarie 2015

Eseniană


Pământul umed nu mai are flori,
în noroaie mersul pe toate le-a-ngropat...
Cerul din albastru s-a schimbat în nori,
Sufletul de trup s-a separat.
Am fost umblând cu mine orișiunde,
terestre raiuri și iaduri m-au contaminat.
Cine-ar sta pe gânduri să asculte
de drumeții pe-un munte ruinat...

E de ajuns să mă privesc ce-am fost,
să-mi văd trecutul vast din tot înaltul.
Micimea asta tristă mă face fără rost
din pragul porții ce mi-a deschis neantul.
Dacă știam, cu inima mea mare,
doar în frumusețe aș fi preaiubit,
aș fi purtat iubirea-n urna razelor de soare,
aș fi-nnoptat în umbra ce i-am intuit.

Cruzimea despărțirii mi-ar părea ușoară,
dacă în lut iertarea trupu-mi va dormi,
aș privi din zbor întâia oară
cum liniștea în flori m-ar răsădi.
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
zvârcolirile-s acum astâmpărate,
nu mai râd și nu mai pot să plâng,
căldura-n suflet mi-e străinătate.

Dorul e o deltă lângă mare,
aproape de deșertul de pe cer.
Gâturi de păsări semne de-ntrebare
se-adâncesc în mine cu clonțuri de fier.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu