Pământul umed nu mai are flori,
în noroaie mersul pe toate
le-a-ngropat...
Cerul din albastru s-a schimbat în
nori,
Sufletul de trup s-a separat.
Am fost umblând cu mine orișiunde,
terestre raiuri și iaduri m-au
contaminat.
Cine-ar sta pe gânduri să asculte
de drumeții pe-un munte ruinat...
E de ajuns să mă privesc ce-am
fost,
să-mi văd trecutul vast din tot
înaltul.
Micimea asta tristă mă face fără
rost
din pragul porții ce mi-a deschis
neantul.
Dacă știam, cu inima mea mare,
doar în frumusețe aș fi preaiubit,
aș fi purtat iubirea-n urna
razelor de soare,
aș fi-nnoptat în umbra ce i-am
intuit.
Cruzimea despărțirii mi-ar părea
ușoară,
dacă în lut iertarea trupu-mi va
dormi,
aș privi din zbor întâia oară
cum liniștea în flori m-ar răsădi.
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
zvârcolirile-s acum astâmpărate,
nu mai râd și nu mai pot să plâng,
căldura-n suflet mi-e străinătate.
Dorul e o deltă lângă mare,
aproape de deșertul de pe cer.
Gâturi de păsări semne de-ntrebare
se-adâncesc în mine cu clonțuri de
fier.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu