joi, 12 februarie 2015

Otilia Cazimir (12.02.1894, Cotu Vameș, județul Neamț - 08.06.1967, Iași)


Lumini și umbre

Ai ochii negri, mincinoși și răi
Fântânile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adânc - ca ochii tăi.

Când vreau să plec, mă ții în loc cu un cuvânt.
Așa se zbat copacii în furtună:
Ca pentru fugă crengile-și adună -
Dar rădăcina-i leagă de pământ 

De azi încolo n-am să-l mai iubesc 
Dar c
Când îi văd privirile păgâne
Și zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc - de mâine! 

Pe zi ce trece-ți seamăn tot mai mult 
Așa, izvorul ce se aruncă-n baltă
Se-nvăluie cu malul laolaltă,
Și-n loc să-i spele apele verzui -
Își tulbură izvorul apa lui.

Arar în ochi-mi dragostea surâde 
Și buruiana plină de pripoane,
În ciuda stâncii goale și aride,
Tot înflorește, vara, câte-o floare.

Vorbește-mi blând, mi-e inima bolnavă
Iubirea m-a întâmpinat cu ură:
În loc să-mi toarne câte-o picătură,
Mi-a dat, întreagă, cupa-i cu otravă.

Când voi pleca mă vei uita ușor
Și știu că nici nu s-ar putea altfel :
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el 

Mi-e fața împietrită ca o mască
Și-n ochi lumina-i gata să se stingă...
Chiar diamantului, ca să sclipească,
Îi trebuie o rază s-o răsfrângă 

În clipa cea din urmă-a judecății,
își vor primi zadarnica răsplata
Și ochii tăi - că n-au știu să plângă,
Și ochii mei - că n-au râs niciodată.

Nu-mi mai aduce flori de liliac,
Nici zâmbetele tale înflorite -
Că primăvara noastră care-ncepe
E tristă ca o toamnă pe sfârșite 

Păstrează-mi mâna ta într-ale tale,
Să stăm așa, alături amândoi 
Nu simți ce singuri am rămas pe lume
De când iubirea nu mai e cu noi?

Mă urmărești ca pasărea de pradă,
Mă iscodești cu ochii reci și răi -
Și uiți că, dacă-s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de pașii tăi 

De câtva timp, în fiecare seară 
Mi-aduce somnul câte-un vis ciudat
Și-atât de trist, că nu mai știu anume
De l-am trăit, ori numai l-am visat 

Iubirea-ntârziată se anină
De zâmbetele tale-nșelătoare,
Cum se anina florile-n grădină
De ultimele raze de la soare 

Azi mi-a venit cu ochii calzi și buni,
Și nu l-am întrebat de unde vine:
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o întrebi de-i înflorită pentru tine 

Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă:
încremenit în capul scării,
Cu zâmbetul uitat în colțul gurii,
Și-n ochi - tăișul crud al nepăsării 

Iubirea ta nu crește și nu moare,
Ci totdeauna-i rece și egală:
E ca o floare artificială
Pe-o pajiște cu maci arzând în soare

Am vrut, în ciuda zâmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Și am plecat, să nu mă mai întorc 
Dar azi din zori de zi îți umblu-n cale!

Esti rău. Dar când aud c-o spune altul,
Mă uit în jos, și strâng din pumni, și tac:
Că numai eu, în toată lumea asta,
Am dreptul să te cert și să te-mpac!

Azi îmi vorbești de lună și de stele,
Ți-e glasul blând și ochii de ispită.
Dar porți în suflet, veșnic, încolțită,
Sămânța aspră-a suferinței mele 

Iubirea ta de-a pururi schimbătoare
împrăștie pe vânt otrava-i fină,
Că nu-i albină numai pentru-o floare,
Nici floare pentru-o singură albină 

Ce demon, oare, mi te-a scos în drum?
De-ar vrea viața azi să mă dezlege
Și raiul ei să mi-l deschidă-acum,
Tot iadul nostru dulce l-aș alege !

Eu am să plec cu sufletul împăcat
Că nu las nimănuia moștenire
Un suflet greu de ură și iubire,
Bănuitor și trist și-nfrigurat 

Am închinat iubirii trecătoare
Sclipiri de suflet și scântei de rime -
însângerate jerbe funerare
Pe un mormânt în care nu e nimeni

M-am resemnat: atât a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Și-aștept răspunsuri - care n-or să vie,
La întrebări - pe care nu le-am pus.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu